Primul meu mijloc de transport a fost căruciorul, însă prefer să nu discut despre el, pentru că nu mi-l amintesc. Al doilea a fost premergătorul, pe care iarăşi nu mi-l amintesc. Prima “maşină” cu care m-am dat, inclusiv prin memorie, a fost tricicleta verde. O mai am şi acum prin magazie şi mă minunez cînd o văd atît de mică. Mi se părea uriaşă şi imposibil de urnit.
Preferam să mă împing cu picioarele în loc să pedalez, deşi ştiam că în acest fel n-aveam nici o şansă să prind viteză. Lenea cea cruntă m-a ajuns din urmă şi nu şi-a smuls ghearele din picioarele mele nici pînă astăzi. Crezînd că am să fac totuşi puţin efort cu un “bolid” mai evoluat, ai mei mi-au cumpărat un cart, fără motor, pentru copii. Era negru, superb, imitînd cu talent maşinile de Formula 1.
Avea volan alb – singurul care mi-a mai rămas – din metal, scaun învelit în piele şi roţi groase, cu cauciucuri pline. Tata mă împingea, iar eu, cu picioruşele atîrnate, mă relaxam ca un dovleac. Cînd frînam, îmi infigeam beţele cu genuchi în nisip, dînd naştere la nori de praf.
După ce am suflat de faţă cu toate rudele în tortul cu cinci lumînări, l-am rugat pe Vasile, un personaj extrem de interesant, despre care vă voi vorbi cîndva, să-mi facă un căruţ cu rulmenţi. Asta era marea fiţă p-atunci. Precursorul skateboardului exista în balcoanele noastre şi pe străduţele cartierului în mii de variante. Unele erau simple scînduri late traversate de jumătăţi de cozi de mătură pe post de axe.
La capete aveau rulmenţi stricaţi, aduşi de taţii noştri care lucrau cu sîrg la Mefin Sinaia. Alţi copii aveau căruţ cu scaun, iar pe post de volan foloseau o sfoară de care trăgeau la curbe. Unii preferau să frîneze direct cu tălpile tenişilor. Eu îmi bătusem în cuie, în spatele “punţii faţă”, două bucăţi de cauciuc pe care le apăsam la pământ. De multe ori frînele nu ţineau şi făceam buboaie, buboaiele făceau coajă, dar rupeam coaja şi eram ca nou.
Vara la mare era minunat. Mă simţeam ca un rege în gărgăriţe. Singurul efort pe care trebuia să-l fac era să deschid gura şi să strig “Mai vreau o tură!” Cînd mă plictiseam, îmi luam din borcan trei-patru picături de lacrimi cu care mă machiam şi activam sirena. Nu o opream pînă nu-i fisuram lu’ taică-miu timpanul: “Vreau la maşinuţeeeeeeeee!” Mă uitam la ele cum mă uit acum la un Ferrari.
Fantastice! În zeci de culori, cu pedale şi volan, acţionate de sîrma electrică de deasupra. Scîntei! Super! Se buşeau! Super! Mergeau şi cu spatele! Super! Tata le conducea – cred că-i plăceau şi lui – iar eu eram în al nouălea cer. Anii au trecut brăzdaţi de lungi pauze de învăţat. Cînd eram prin clasa a cincea, a explodat moda Mountain Bike! Toată lumea avea cîte una: cu 18 viteze Shimano, cu 21 de viteze Shimano, cu 30 de viteze.
Dacă n-aveai bicicletă de munte, erai pielea p..ii în parohie, vorba reclamei la Erdeesh. Te mai scoteai doar cu un BMX de făcut scheme, dar cu ăla nu te puteai tăvăli prin noroiul din pădure. Toată familia a pus cîte o sută şi mi-au cumpărat o ţoaglă Omega, italienească. Ne adunam cîte zece şi mergeam încă zece kilometri de la locul în care ne rătăceam. Ajunseserăm obsedaţi. Mergeam pe biclă şi-n casă.
Am învăţat cu greu să-mi păstrez echilibrul, după ce m-a ţinut tata de şa vreo 16.837 de ture de stadion Carpaţi. Dar şi cînd mi-am dat drumul! Trînte n-am luat prea multe. Una singură mi-a decojit genunchiul cînd am pus o frînă întoarsă pe nisipul din faţă de la Loto Prono.
Şi ultima chestie cu care am zburat a fost scuterul lui Vlad. Îşi luase Vlad o rîşniţă penală de la seven hand, neagră. Pornea după ce-l împingeam noi un kilometru. Drăcia aia mi-a pus capac după ce, în lipsa frînelor, mi-am bubuit faţa de un mare semn de circulaţie: STOP.
Articol publicat in martie 2008 in revista ProMotor. In numarul din aprilie puteti citi “Drumul Taberei Noastre”.
