Surprize Turbo

“Articol Promotor Noiembrie 2008” este titlul… deocamdată. Asta înseamnă că foaia Word e goală. Încă nu s-a conturat nimic. Nici măcar în minte. Caut printre amintiri şi simt că mă apropii de un sertar cu obiecte frumoase. Cursorul oprit pe primul rând clipeşte cu regularitatea unei inimi care bate, aşteptând cu sufletul la gură, primul cuvânt. Iată-l! De fapt, iată-le, căci sunt două: surprizele Turbo! Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când le rostesc, mintea mi se umple de poveşti aproape ireale. Trag adânc aer în piept şi oftez. Noroc că orice of(f), are şi un on.

Surpizele Turbo, adică nişte poze cu maşini scumpe strecurate între produsul şi ambalajul gumelor Turbo, au strâns la un loc toţi copiii din cartierul meu. Aflam că cineva are Maseratti-ul (numărul 234) care îmi lipseşte din colecţie şi îi întrebam pe toţi prietenii dacă-l au. Întrebau şi ei, la rândul lor, pentru mine, sau… pentru ei. Sunt sigur că unele poze n-au fost băgate niciodată în gume. Spun asta pentru că erau două-trei maşini pe care nu le avea chiar nimeni din cartier. Nimeni! Şi eram mulţi, frate! Zeci, poate chiar sute de copiii pasionaţi.

Dacă aflam că altul, din alt cartier are un Porsche îl căutam şi-n gaura de şarpe, îi dădeam un omuleţ Lego pe fotografie şi rămâneam, probabil, prieteni pe viaţă. Sinăian fiind, ajunsesem să mă împrietenesc şi cu copiii din Predeal, pentru că o puneam şi pe mama să întrebe în toată uzina Mefin: “Baietelul tău face colecţie de surprize Turbo?”. Aceste poze erau Mess-ul nostru, hi5-ul, mailul, blogul, forumul cartierului, scopul unic, cu toţii dădeam pe un Google rudimentar acelaşi search-uri: surprize turbo, mercedes, ferrari, fiat.

Ne întâlneam în scara blocului şi le ordonăm, le aranjam, făceam schimb dacă aveam dubluri, vedeam cât prinde la oră fiecare maşină, câţi cai au, ce motor, încercam să ne dăm seama dacă uşile se deschid în sus sau în lateral şi eram morţi după maşinile cărora li se ascundeau farurile în capotă. Când una dintre ele ne plăcea din cale afară strigăm “Abona Stop”, iar asta însemna că “Asta-i a mea! Am zis primul! Ha ha! M…..e!”.

Unii şi le ţineau aşa, fişic, cum îşi ţin banii şmenarii, alţii în portofel şi alţii în albume. Albumul era motivul pentru care-ţi luai o bătaie soră cu moartea de la părinţi. O meritai, dar se merita: eu mi-am lipit surprizele pe paginile “Shogunului”, Silviu pe “Cei trei muschetari”, iar Mihnea, pe “Rosu şi negru” de Stendhal. Copertele erau noi-nouţe în primele zile, şi explodate după două săptămâni.

Cât chin era să găseşti o maşinuţa de metal exact ca cea din poza preferata. Cât timp trebuia să-ţi cari părinţii prin zeci de magazine din zeci de oraşe, cât trebuia să plângi şi cât efort mental trebuia să depui ca să-i faci rău de tot de râs, acolo, de faţă cu toată lumea, ca să ţi-o cumpere. N-o meritau, dar se merita.

Articol publicat in noiembrie 2008 in revista ProMotor.

Citeste si Remember 1300