“Tropicul Cancerului” de Henry Miller

Parisul, pesimismul, poezia

tropicul-cancerului1Cartea pe care George Orwell o considera drept “cel mai important roman al anilor ’30”, pe care Samuel Beckett a ridicat-o la rang de “eveniment monumental al literaturii moderne” a fost interzisa in SUA pana in anii ’60 cand a reusit, in urma unui proces, sa sparga barierele legii pornografiei. De fapt, un autor care a evadat inca din perioada interbelica din genurile literare clasice, desprinzandu-si piciorul din lantul cliseelor si lasandu-si in celula bila de fier a pudorii, a spart absolut toate barierele. Autobiografie, filozofie, sexualitate, critica sociala, suprarealism, toate sunt asezate perfect, ca in camara bunicii, pe rafturile sinceritatii si ale normalitatii.

Henry Miller, personajul lui Henry Miller, este un scriitor american inca nerecunoscut (in realitate, primul sau roman, este publicat pe banii celebrei sale amante, Anais Nin), muritor de foame in Paris. Dupa o casnicie de sapte ani cu Mona, sta acum pe unde apuca, se culca cu Germaine, de a carei “tufa” este indragostit, Claude si alte prostituate. Ar face orice pentru o masa calda. Practic, totul se invarte in jurul mancarii, foamea este cea care il obliga sa cutreiere Parisul in cautarea unor noi oameni cu suflet mare.

“Viata, spunea Emerson, consta in ceea ce un om gandeste toata ziua”. Daca-i asa, atunci viata mea nu este altceva decat un intestin gros. Nu numai ca ma gandesc la mancare toata ziua, dar o si visez noaptea, afirma disperat Henry, care, le scrie mai multor cunoscuti cate o scrisoare in care le propune sa-l primeasca la cina o data pe saptamana. Aproape toti il primesc bucurosi, ii pun pe masa bucate alese, discuta despre arta, iar cu timpul se descotorosesc de el ca de o masea stricata. La unii renunta chiar el pentru ca si saracul are mandria lui.

Henry isi ia un job de corector, insa castigul este o nimica toata. Din cand in cand, fosta sotie ii trimite si bani, pe langa telegramele ce se termina intotdeuna cu promisiunea “Urmeaza scrisoare”. O masa inseamna cateva ore de lucru si, poate o erectie. Sylvester, proprietarul avar de la Villa Borghese care aduce mereu in vizita posibili chiriasi, Tania cea care face dragoste cu foc si vrea sa fuga in Rusia cu Henry, Boris, un evreu rus nenorocit, Carl, Moldorf, Van Norden, cu totii sunt personaje pitoresti intr-o permanenta lupta cu saracia si nebunia, camuflate intr-o speranta boema.

E de un umor macabru sa citesti despre evrei niste pareri libere, scrise pe vremea cand lumea nici macar nu banuia finalitatea tragica a unor astfel de idei. “Tropicul Cancerului” te face deseori sa exprimi mirat un “Daca ar fi stiut Miller ce va urma…”. In acest sens sunt distractive si gusturile sexuale din acele vremuri. Cand una dintre amantele lui Van Norden isi rade parul pubian, acesta face o adevarata criza.

Ii povesteste apoi lui Henry: Ai avut vreodata o femeie care sa-si fi ras pelvisul? E respingatoare, nu? Si e si caraghioasa, inseamna ca a innebunit. Nu mai arata a pasarica, arata ca o scoica moarta. […] Am facut-o sa si-o tina deschisa si am luminat-o cu lanterna. Trebuia sa ma fi vazut… eram de un comic. […] In viata mea n-am cercatat o pizda cu atata seriozitate. […] Parul o face sa para ceva misterios. Tocmai de aceea o statuie te lasa rece. O singura data am vazut un sex adevarat la o statuie… era o statuie de Rodin. […]

Cand te uiti asa la ea, aproape cu totala detasare, iti trec prin cap tot felul de aiureli. Te gandesti la tot misterul sexului si pe urma descoperi ca nu e nimic, ca nu e decat un gol, o gaura. […] E dezgustator. Ma adusese aproape in pragul nebuniei. I-am facut rapid felul si, dupa aia, m-am intors cu spatele la ea. Un exercitiu simplu, pentru a observa cat de mult s-a schimbat moda, ar fi sa vizionti, la intamplare un film porno din anii 60, apoi unul din anii 70 – 80, si, in final ceva din anii 90 si de acum. Parul dispare de pe pubis treptat, iar in zilele noastre lui Van Norden i s-ar fi parut ceva normal ca sexul femeii sa fie acoperit delicat numai de un puf in forma de patratel, triunghi, liniuta sau chiar lipsit total de par.

Intr-o recenta editie romaneasca de Playboy, dupa un Photoshop sau un unghi ales cu atentie la photo shooting, Danielei Crudu nici macar nu i se mai distinge linia care coboara intre picioare si desparte labiile. Poate ca in viitor ne vor excita femeile asexuate, un organ plat… ca al papusilor Barbie.

Alta data, cand Henry primeste o propunere de la o prostituata insarcinata, afirma mirat: N-am vazut niciodata un loc care sa egaleze Parisul in privinta atractiilor sexuale. De cum o femeie isi pierde un dinte din fata, un ochi sau un picior o ia razna. In America ar muri de foame daca n-ar avea decat un trup mutilat. Aici e cu totul altfel. Un dinte lipsa, un nas mancat de vreo boala sau un uter cazut, orice nenorocire care agraveaza lipsa de farmec a unei femei pare sa fie privita ca o picanterie in plus, un stimulent pentru poftele sleite ale masculului.

Astazi, site-urile porno care prezinta femei cu mici “imperfectiuni” si fetisuri cat mai bizare sunt la mare cautare. Poate ca oamenilor nu le place, de fapt, perfectiunea, poate ca idea ii plictiseste. In drumul catre ea se indragostesc de imperfectiune. Povestea asta imi aminteste de Nichita Stanescu care isi incheia poezia “Cubul” cu: Toti, dar absolut toti zice-vor: Ce cub perfect ar fi fost acesta de n-ar fi avut un colt sfaramat.

Romanul este liric, savuros, plin de comparatii ingenioase si neasteptate, de visari cu ochii deschisi, de metafore uluitoare care te fac sa recitesti anumite pasaje de zeci de ori, ca pe niste poezii. Si chiar daca lumea se naruie, Parisul care-i apartine lui Matisse e cutremurat de orgasme luminoase, gafaitoare, chiar aerul este impregnat de o sperma statuta, iar copacii sunt ravasiti ca niste plete. Desi personajul principal este plin de speranta si se bucura ca un copil de cele mai neinsemnate lucruri, realitatea in care traieste te face sa te cutremuri. Este acel pesimism extrem, morbid, camuflat in optimism si in umor. Iar tristetea cea mai trista mi s-a parut intotdeauna cea din spatele unui zambet.

miller5   henry-miller1   Miller2   miller1

Citeste si Un fel de a spune…

Advertisements
This entry was posted in - carte. Bookmark the permalink.

One Response to “Tropicul Cancerului” de Henry Miller

  1. angela says:

    Pe mine ma v-a vrajit prin universul creat de el, prin originalitatea creatiilor sale, prin amestecul de cuvinte sincere pana la extrem. Henry Miller este altfel si fiind aruncat intr-un raft prafuit al bibliotecilor nu numai de mentalitatea ingusta a oamenilor dar si de critici pentru ca a lasat o urma adanca de adevar in fiecare dintre cititor inrait al lui. Daca unora dintre noi ne este rusine de sexualitatea el trece prin operele sale indraznete de orice bariera existenta intre realitate si fictiune.Indiferent de sensurile cuvintelor imbinarea lor precum un puzzle te face sa te intorci intotdeauna la el, pentru ca el are ceea ce nu gasesti in realitate: are vise, multe vise nestinse si vii precum o inima ce bate in trupul unui om, pentru ca in societatea prezenta suntem prea pierduti in cotidian ca sa mai visam….dar opera lui ramane vie si pasionala.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s