Povestea boiernașului de țară si a fecioarei cu lindic zglobiu

De vreo doi-trei ani ma holbez la expozitii si proiectii la MNAC. De vreo doua-trei luni ma duc acolo in diminetile de week-end ca sa sorb din cafea si sa degust idei si culori prin wireless. Acum vreo doua-trei saptamani am devenit brusc nelinistit la sosirea in cafenea a lui Emil Brumaru. S-a asezat la bar impreuna cu un prieten la fel de tanar la spirit. S-ar putea sa fi fost chiar Fanus Neagu. S-au amuzat copios o jumatate de ceas.

Sa le intrerup discutia? Sa ma duc sa ma inchin la el ca la un zeu, asa cum am facut acum cativa ani cu Florian Pittis in pasajul Villacrosse? Pe mess, Georgiana, ma incuraja: „Du-te, coaie, fa-l fericit pe Brumaru! Iti dai seama cat de mult se va bucura cand va vedea ca vine un pustan si ii spune ca il admira si-l citeste?!”

N-AM AVUT CURAJ. Am luat pana acum sute de interviuri, multe dintre ele, unor oameni care imi zambeau din posterele lipite pe usa camerei mele cand eram mic.

Insa am si eu limitele mele. Uneori mi se pune un nod in gat si simt cum raman fara sange-n pula. Am fugit acasa si am recitit „Submarinul erotic” si blog-ul Hobbitului. Am gasit si un interviu belea in Cotidianul. Iar saptamana urmatoare am dat intr-o librarie din Sinaia peste geniala Poveste a boiernasului de tara si a fecioarei cu lindic zglobiu.

Am citit-o si am rascitit-o cu interesul cu care ai rasfoi sexul – hai sa-i spunem „pizda”, ca sa nu ma acuze maestrul de pudoare prematura – celor doua personaje: Tamara (Tamariuska, Tamy) ce „se zbate-n pula ca-n povesti/ in plase fabulosii pesti” gemand „precum o zana dalba/ Prinsa-n vazduh si desfacuta/ De-o raza, soarele s-o futa” si Porcuta Satanici „cu cinci lindici” careia ii dedica sonete misogine numai bune de pus pe beat de Cheloo de la Parazitii: „Astazi o faci pe Doamna, vesmintele te-mbraca/ Penibil, ca pe-o iapa-o pereche de chiloti.”

Ce e violent, vulgar in lumea noastra, in lumea lui e imbracat in piele fina de femeie: „Crapa-ti-ar curu-n doua buci frumoase/ Plezni-ti-ar pizda-n patru buze moi/ Femeie, teleguta de matase/ Cu rotile-nmuiate in oloi”. Grotescul devine sublim la Brumaru: „Iar ochii ti-i voi scoate la sfarsit./ Si unu-n cur, cel’lalt in pizda trista/ Ti-l voi baga, sa poti sa vezi, cumplit,/ Acele parti ce-atat m-au fericit”.

Poezii precum Tamariuska cu salele ei plate fac cat cel mai bun roman erotic si cel mai bun film deocheat la un loc, atat ca scenariu, cat si ca regie si imagine. Pretioasa carte verde cuprinde intr-o ordine aproape dadaista rondeluri, sonete, desene de Dumitru Gorzo, poeme, scrisori, scurte povestioare-n proza, pasteluri, „tamarete” si chiar cantece dedicate lui Apollinaire, lui Anton Pann sau Marchizului de Sade, care devine si personaj a lui Brumaru.

Din Povestea boiernasului de tara si a fecioarei… ii poti citi noii iubite miercurea la patru dimineata. E un volum pe care il pot rasfoi pustanii de clasa a opta in recreatie razand in hohote si grabindu-se apoi spre casa ca sa faca in baie ce faceam cu totii la varsta lor si inca mai facem si acum… in pula noastra de rusinosi.

Un volum care sfideaza printr-o creativitate debordanta cliseele despre dragoste si sex impuse de o societate din ce in ce mai vulgara – dar, paradoxal, din ce in ce mai pudica si mai limitata – sau de scenaristii de la Hollywood, aflati intr-o permanenta greva (mentala), cu creierul mic blocat in pozitia misionarului peste creierul si mai mic.

Citeste si Fete Suspecte sau Deznodamantul

“Sfarşitul unei iubiri” de Graham Greene

Marturisesc ca fac aceasta scurta recenzie fara sa fi “sfarsit” inca “Sfarsitul unei iubiri”. Dar nu e chiar o tragedie, nu-i asa? Cred ca e chiar “profi” sa vorbesc despre o carte cand am citit numai 80% din ea. Prins intre pagini, in mijlocul actiunii, am, in acest fel, credibilitate mai mare, transmit cu dinamism, ca un reporter de razboi ce relateaza live dintre transee.

Dragostea ca un razboi, razboiul ca o iubire, amorul si lupta, cele doua trairi atat de intense incat duc la (auto)cunoastere deplina. Exact ca-n “Ultima noapte de dragoste…” a lui Petrescu. Da, si iubirea din acest roman si lungul ei final se desfasoara tot pe timpul razboiului, atata doar ca personajele nu sunt “inrolate” propriu-zis, desi, sunt grav afectate la un moment dat, devenind victimele unei supravietuiri.

Maurice Bendrix este un scriitor apreciat si tot ce vrea initial de la Sarah sunt cateva informatii generale despre viata sotului ei. Henry este un inalt functionar public, ca si personajul romanului la care Bendrix lucra. Cum ajunge Sarah sa-l insele pe Henry cu Maurice? Hmmm… de aici lucrurile devin interesante, iar cartea plina de intelepciune.

Sahar il atrage pe Maurice cu FERICIREA: In anii aceia fericirea aproape ca disparuse din cauza furtunii care se aduna la orizont. O mai puteai afla la oamenii beti, la copii si rareori altundeva. Iar Maurice o cucereste definitiv pe Sarah oferindu-i atentie, admiratie si dragoste. Pentru aceste trei pietre rare femeile sunt in stare sa se refugieze in bratele altcuiva. Iar cand in casnicie nu mai gasesc nici una dintre ele, fuga lor mai poate fi numita tradare? Nu, in nici un caz. Poate dezertare, dar nu tradare.

Nu pot sa fiu singura cu Henry pentru tot restul vietii, sa nu ma admire nimeni, sa nu-si piarda nimeni capul dupa mine, iar eu sa-l ascult cum vorbeste cu alti oameni si sa ma fosilizez sub ploaia cuvintelor ca stalagmitele din grotele din Cheddar, scria Sarah la un moment dat in jurnalul ei. Monotonia avanseaza precum igrasia innegrind treptat caminul, cuvintele sunt reci si umede, iar Sarah simte cum se sufoca.

Discutiile pe care le poarta cu Henry au ca subiect doar cariera lui. El simte nevoia sa o protejeze si ii cere in schimb confirmari ale opiniilor sale (mai ales profesionale). Iubirea lui devine una parinteasca. Henry si-a luat zi libera de la birou. Nu stiu de ce. M-a invitat la pranz la restaurant si ne-am dus la National Galery, am luat cina devreme si am mers la teatru. Era ca un parinte care vine la scoala si-si scoate copilul in oras. DAR COPILUL ESTE EL.

In dorinta nebuna de a-si simti inima pulsand si sexul fierband din nou, Sarah isi inseala sotul fara remuscari, iar Henry ajunge pana in punctul penibil in care este protejat chiar de amantul sotiei sale: Henry si-a primit tava stand in capul oaselor, rezemat de doua perne, in halatul sau verde de lana, iar noi, in camera de jos, pe parchetul tare, sprijiniti pe o singura perna si cu usa intredeschisa, am facut dragoste.

In momentul culminant a trebuit sa-i astup Sarei usor gura cu palma ca sa amortizez acel strigat ciudat, trist si furios, de abandonare totala, de teama sa nu-l auda Henry. O alta noapte de dragoste se incheie prematur cand cladirea alaturata este bombardata. Maurice coboara ca sa vada daca mai este cineva la subsol, iar o noua explozie il ingroapa sub o usa, sub moloz si bucati de balustrada. Sarah coboara disperata si ii vede doar mana impietrita, iesita de sub usa.

Disperata, aceasta atee convinsa isi ridica pentru prima oara privirea catre cer “vanzandu-si” sufletul: Iubite Doamne, ajuta-ma sa cred. Ajuta-ma! Sunt o tarfa si o prefacuta si ma urasc. Nu sunt in stare de nimic. Fa-ma sa cred! Fa-l sa fie viu si o sa cred. Da-i o sansa. Lasa-l sa-si aiba fericirea. Fa asta si o sa cred. Il iubesc si voi face orice daca Tu il readuci la viata. O sa renunt la el pentru totdeauna, numai lasa-i sansa sa traiasca.

Iubirea este mult prea mare, iar renuntarea poate fi numai fizica, nu si sufleteasca. Ideea ca oamenii se pot iubi fara sa se vada unul pe celalalt strapunge romanul in mai multe locuri; ei il pot iubi pe Dumnezeu toata viata fara sa il vada. Divinitatea “accepta” aceasta intelegere perfida si atunci el a aparut in usa si era viu si mi-am zis in gand ca acum incepe agonia de a fi fara el si mi-am dorit sa fie din nou mort sub usa.

Despartirea transforma viata Sarei intr-un desert in care il are alaturi doar pe Dumnezeu. Despartirea transforma iubirea lui Maurice in ura. El nu primeste nici o explicatie si atunci se vede obligat sa caute singur, sa afle. O banuieste de o aventura cu un al treilea, iar ideea asta il innebuneste atat de tare incat il face sa apeleze la un detectiv. Perkis, barbatul mereu serios, meticulos, ciudat, care isi initiaza fiul in aceeasi meserie, devine pata de culoare a romanului. Teama permanenta de a nu da gres in fata progeniturii il trasforma intr-un personaj comic.

Rugaciunea si dorinta se imbina intr-un mod ciudat. Pacatul si credinta devin unul si acelasi, ca la Madelene a lui Herzog. Si apoi ne-a spus ca in Evanghelii Hristos n-a pretins niciodata a fi Dumnezeu, dar ca Hristos a existat ca om si, in orice caz, ce conteaza Evangheliile in comparatie cu durerea de a astepta intruna fara a-l vedea pe Maurice?, se intreaba Sarah. De cealalta parte a despartirtirii, Maurice racneste: Tu ai distrus fericirea noastra, asa cum seceratorul spulbera ascunzatoarea unui soarece: Te urasc, Dumnezeule. Te urasc ca si cum ai exista.

Citeste si Adevarul minciunilor

Ciorăpeii, chiloţeii, fraierii

Orice poti sa le arunci in ochi la nervi. Dar NU le poti spune ca nu sunt frumoase. Pentru ca stii, o stiu si ele, o stim cu totii: intr-un club, la cafenea, in birou, pe strada, barbatii intorc capul dupa ele, isi pierd ideile si isi regasesc cu greu cuvintele. Se aliniaza cu totii in fata lor ca niste catelusi alintati care isi asteapta premiul la concursul de frumuseste canina de pe stadionul de la marginea orasului. Primesc in schimb cate un os, administrat cu mult cap, dupa o reteta bine calculata: un zambet! Se duc, il ingroapa in pamant si il dezgroapa noaptea ca sa-l mai linga putin (in vis).

Fata despre care scriu… Fata despre care iti vorbesc iti va lasa impresia ca poti fi al ei, ca poate fi a ta. Cu asta se ocupa. Cu flirtul. Pe mess, la telefon, fata in fata, in club, flirteaza, se amuza, se distreaza. Isi alege cu multa grija hainele si fraierii, fraierii si hainele. Ciorapeii, chiloteii, fraierii. Oficial e singura. Poate chiar locuieste singura si asta te da peste cap definitiv. Iti spune ca s-a plimbat azi-noapte singura pe strazi, o vezi la concerte inconjurata doar de fete sau de cate un “Plange-n Pizda”, iti spune ca tot weekend-ul a dat singura pe gat doua sticle de Finlandia si a dormit.

Esti atat de prost incat sa crezi ca una ca ea o arde singura pe tabla de sah? Crezi ca daca poate merge si in fata si in spate, si la dreapta si la stanga, dar si pe diagonala pana unde vrea, e singura? In realitate este a cuiva. E a altcuiva, da. Ai auzit bineeeee! E luata, ca sa zic asa. Un tip important, influent, destept de cele mai multe ori, ii poseda sufletul si trupul ca un diavol cu care a semnat pe viata. Nu iti vine sa crezi? Esti derutat? De ce? Pentru ca zilele trecute se plangea ca face Pastele singura, nu? Pentru ca a pus botic tocmai din cauza ca a facut si Craciunul tot singura?

Nu te lasa pacalit de fetele frumoase, rele si destepte pe care n-ai ajuns sa le cunosti nici pana acum la 35 de ani! Esti un prost in etate si asta ma sperie! Nu esti tipul ei! Tipul ei e casatorit, e implinit cu ea, dar si cu ea. Sa nu cumva sa-ti faci o idee gresita! Nu vorbesc aici despre fete usoare. Dupa cum stii, sunt cel mai feminist barbat din blocul meu, din ProTV, din mass-media, din Romania, din lume. Daca tipul ei (hai ca-mi place denumirea:)) are un job de invidiat, o casa unde trebuie si o masina scumpa, inseamna de cele mai multe ori ca el e destept, nu ca ea e tarfa.

Tu ce-ai alege dintre o fata frumoasa, desteapta, cu un job cool si… hai ca deja ti-ai raspuns! Am baut putin cam mult si ma distrez teribil cu textul asta. “Ai auzit textele pe care le scriu/ Despre fetele pe care le stiu/ Si-ai aflat de la altele, mai tarziu, ca sunt pe bune toate/ Acum, zi-mi ce faci? Vii mai aproape? Stai deoparte?” Cu cate astfel de fete am gonit prin asternuturi cu The Simpsons, cu cate m-am aruncat in perne moi in camera de hotel? Bineinteles ca iti pot raspunde: SUGI PULA!

De cele mai multe ori flirtez, fac pe prostul cu glume bune si sunt mereu extrem de atent cand ajung la Crucea Sfantului Andrei. Tic-Tac-Tic-Tac! Ma uit in ochii ei, iar dupa bariera lor (uneori ridicata), trece cu un zgomot si cu o viteza asurzitoare si fara sa se termine niciodata: MARELE SECRET DE ORA 00:00. Marele secret atat de bine pazit: e luata! E a lui! Asa ca nu ma bag. Ea n-o sa-nteleaga prea multe, dar el da. E o intelegere de la distanta, asa… ca-ntre barbati.

Citeste si Encounters At the End Of My Words

Propunere de lege

Photo by Sorin Mateescu

Conduc calm. Ca un budhist ardelean. Sunt ca un bunic care îşi cară nepoţeii la grădiniţă. Atent la drum, îmi arunc ochii în oglinzi mai des decât o virgină înainte de prima întâlnire. Dacă-mi place ce văd, dacă totul e în regulă, atunci îmi permit să zapez între posturile de radio sau să-mi aleg piesele preferate de pe noile CD-uri cu Charlie Winston, White Lies sau cu Fever Ray. Mă gândesc la lucruri frumoase: “Mama ce nashpa ar fi să fac alergie la căpşune. Îmi plac atât de mult!” La telefon nu răspund şi nu vorbesc decât dacă sună tata.

Pe tine te las să ieşi din curte, iar pe tine să te încadrezi pe banda mea. Dacă sunt lăsat să ies din curte sau să mă încadrez, mulţumesc cu avariile, cu mâna, cum pot. Sunt răbdător cu începătorii şi mai ales cu veşnic începătoarele pentru că cei mai scârboşi oameni de pe pământ sunt misoginii şi mai ales misoginii afemeiaţi din trafic. Am văzut cu ochii mei că o coloană oficială are prioritate în faţa unei ambulanţe în misiune şi totuşi am avut răbdare chiar şi cu poliţiştii din intersecţii, deşi majoritatea bubuie.

Însă TU!, ţărane, mă faci să-mi pierd cumpătul. Nici clima siberiană nu mă irită cum mă irită claxonul tău dat aiurea la semafor, la o miime de milisecundă după ce s-a făcut verde. Ai făcut abuz de sunetele din dotarea prostului, iar acum vei fi pedepsit, umilit. Merg încet, încet, încet de tot în faţa ta şi nu mă poţi depăşi. Vin maşini de pe contrasens, e dublă linie continuă, sunt curbe, e grav, eşti disperat. Devii isteric. Apeşi pe volan. Cât de gras şi de prost poţi să fii! Târfă mică!!

Când ne apar în faţa ochilor orizonturi noi, şanse pentru tine de a mă depăşi, începe să-mi bată inima puternic. Întineresc brusc, nepoţeii dispar din mintea mea, iar sunetele astea destul de chill de la Fever Ray devin mitralieră lui Hammett pe tobele lui Urlich. Am o maşină mică pe care uneori mi-aş dori-o mare şi hidramată, ca să n-o mai turez în halul asta. Am şi o maşină mare şi hidramată pe care uneori mi-o doresc mică pentru a mă strecura uşor, pentru a o tura într-a treia CA SĂ TE FAC. Dar asta devine torpilă într-a patra.

Risc, dar nu inconştient. Ţăranii tre’ sa fie puşi la punct cu orice preţ! Mă duc, mă duc, mă duc, driblez, fentez, accelerez. Nici nu te mai văd. Nici tu nu te mai vezi întrecându-mă. Ai rămas mult în urmă. Suferi. Plângi. De mic ai fost ambiţios, de mic ai pierdut mereu. Dacă tot se propun legi ciudate, dacă tot e moda petiţiilor on line, vin şi eu cu una de la naşu mare: propun să li se dea carnetul numai celor care trec şi examenul pentru categoria RR (Respect şi Rafinament). Te prezinţi frumos la showroom cu permisul de categoria B + RR şi vei fi lăsat să te holbezi şi la maşinile cu claxon.

Articol publicat in aprilie 2009 in revista ProMotor.

Citeste si Pun Pariu

Poezie pentru acum

Imi lipesc urechea de urechea ta
Ca sa ascult tot ce auzi.

Ma uit atent in ochii tai
Ca sa vezi tot ce vad.

Gura mi-o lipesc de gura ta
Ca sa simt tot ce simti.

Acum mai pot sa mint? Mai poti sa minti?

Citeste si Despre toamna si despre masina ei. Despre noi

Pe drum

Photo by Sorin Mateescu

Asa cum iti spuneam la telefon in seara aia, imi place sa citesc poezii la semafor. E noua mea descoperire, noua pasiune. In buzunarul din spatele scaunului din dreapta am o mica biblioteca: Nichita, Rimbaud, Cohen, Dinescu, Lorca, Sorescu. Mai multe nu incap acolo si nici in gusturile lui Bogdan la 23 de ani. Nu credeam ca voi ajunge vreodata sa sper ca rosul semaforului sa stea mai mult aprins, sa imi bag si sa-mi scot cand se face verde, dar stii cum e… nu credem muuuuulte.

Uneori apuc sa citesc o poezie intrega, daca e mai mititica, daca nu, macar o strofa, urmand sa savurez continuarea la stopul urmator. Cand se face verde pornesc cu acea idee noua in minte si ma bucur de ea cateva secunde pana cand masina o ia inainte, iar acel gand pierde pasul. Apas butonul de avarii in semn de multumire. Uneori, soferul din spate imi da flash-uri scurte. “Nu mah! Nu tie iti multumeam! Si vezi ca tocmai ai strivit sub roti un gand.”

Cand ma satur de voi ca de mere padurete plec in weekend de nebun prin tara si imi transform masina in cel mai confortabil loc de pe pamant. Am ultimul Oasis, primul Last Shadow Puppets, un Verve iesit dupa multi ani, dar copt, Sonny J, Duffy, The Streets, adica tot ce-a fost mai bun in 08. Dar am si vechituri cu frac si ceas de buzunar: un Pavarotti, un Chopin, Best Of Bob Dylan, Black Of Metallica, CD-uri excelente la drum lung.

Nu concep o racoritoare fara putina cofeina, care ma face sa vibrez. Si nici un “Snake” Attack nu strica. Dulce-i intepatura-n gat a puiului cu ardei copt. Si uite asa strabat o lume-ntrega mancand, fumand si band si ascultand, citind si ma intreb din cand in cand de ce-as opri, de ce-as mai cobora, de ce. Te sun, iti povestesc ce vad si “da, am vorbit cu ai mei. A! Nu. O sun cand ajung la hotel. A sunat Vlad? Stii ce zice Grasu XXL in melodia aia de pe urmatorul album: Azi nu, nu, nu, nu./ Maine poate facem cum zici tu… Asa-s si eu acum. Azi nu!”.

Si raman din nou singur si-o las mai moale, pana la 70 la ora si scot reportofonul ca sa mai scriu ce-am de transcris acasa. Soseaua e goala-goluta, copacii sunt pictati pe ici, pe colo cu zapada, alunec spre nicaieri prin sate, orase, prin munti si campii. Din cand in cand, cate-o idee mi se aseaza intre buze si o las sa zboare. Apas butonul de avarii si o salut! Soferul din spate imi da flash-uri scurte. “Nu mah! Nu pe tine te salutam! Si vezi ca tocmai ai strivit sub roti un gand. Si-acum era unul de-al meu si fac urat!”

Articol publicat in martie 2009 in revista ProMotor.

Citeste si …by Night

Todor Ene – Tabla si vopsea – Galeria 29

Vineri (a)seara am fost invitat intr-o sufragerie a unui apartament din Soseaua Vergului la un vernisaj al artistului Tudor Ene. Am gasit greu blocul, dupa ce am intrebat vreo zece taximetristi, dintre care, vreo cinci mi-au oferit cu drag informatii la mishto. Il lift ceasul arata 21:23, intarziasem deci in jur de douazeci de minute.

Mi-a deschis Mircea Nicolae, proprietarul apartamentului si curatorul expozitiei. Mi-am dat seama ulterior cine era cine, cine era curatorul si care era artistul. Nimeni nu s-a prezentat si nici macar pe usa nu scria nimic. Asta facea totul si mai interesant.

In bucatarie cateva fete (dintre care am recunoscut-o numai pe Medz) stateau de vorba, la o tigara, cu mama lui Mircea, care, din cand in cand mesteca intr-o oala mare de ciorba care mirosea bine de tot. Tot in bucatarie: vin rosu, saratele si pufuleti. In sufragerie, multi oameni care nu se cunosteau intre ei. Unii, majoritatea, fumau pe balcon.

Pe pereti, cele zece lucrari din seria “Tabla si vopsea” expuse ca la carte, sub razele unui sistem de lumini ca la orice galerie ce se respecta. Ca sa-ti incapa la fix in ochi, campurile de vopsea multicolora erau perfect rotunde, punctate ici-colo de fire de par, firimituri si amprente. Imagini care, ajunse in bostanul tau, ignorau, sfidau ratiunea si se contopeau cu imaginatia libera, fiind, apoi, la momentul concluziilor, exact ce vroia mintea ta sa fie.

O sfera verde cu galben imi parea o broasca, iar alta, albastru cu rosu… o mare cu plaja. Cum majoritatea imi formau in minte imagini din sfera semantica a apei/marii, pentru mine aceste opere rotunde de tabla si vopsea erau hublouri.

Din cand in cand, cineva suna la interfon, apoi la usa. Gata! Eram toti. Mircea Nicolae ne-a strans la un loc, pe noi, sobolanii curiosi, raspanditi prin toate cotloanele “galeriei” si ne-a explicat cum au reusit sa se lipeasca de viata aceste lucrari lipite pe perete.

La finalul discursului, a anuntat ca lucrarile vor fi oferite publicului, prin tragere la sorti. Eram 24 de oameni. Daca extrageai din caciula un numar de la 1 la 10, luai una dintre lucrari. Mi-a picat 2, iar Mariei, 8. Ce noroc!

                  

Am plimbat cu masina, pana la Universitate, doua fete de la vernisaj cu care am intrat in vorba d-abia la plecare, in lift. Nici ele nu cunosteau pe nimeni de acolo si nu mai fusesera pana acum la Apartamentul/Galeria 29, dar spuneau ca, daca vor fi invitate, vor veni si peste doua saptamani cand Mircea a anuntat un nou proiect.

Asta transforma practic, prin locatie SI NU NUMAI, aceasta serie de expozitii intr-un performance extrem de interesant despre care vom auzi cu siguranta si peste niste ani.

Citeste si October, Remember, December

“Tropicul Cancerului” de Henry Miller

Parisul, pesimismul, poezia

Cartea pe care George Orwell o considera drept “cel mai important roman al anilor ’30”, pe care Samuel Beckett a ridicat-o la rang de “eveniment monumental al literaturii moderne” a fost interzisa in SUA pana in anii ’60 cand a reusit, in urma unui proces, sa sparga barierele legii pornografiei. De fapt, un autor care a evadat inca din perioada interbelica din genurile literare clasice, desprinzandu-si piciorul din lantul cliseelor si lasandu-si in celula bila de fier a pudorii, a spart absolut toate barierele. Autobiografie, filozofie, sexualitate, critica sociala, suprarealism, toate sunt asezate perfect, ca in camara bunicii, pe rafturile sinceritatii si ale normalitatii.

Henry Miller, personajul lui Henry Miller, este un scriitor american inca nerecunoscut (in realitate, primul sau roman, este publicat pe banii celebrei sale amante, Anais Nin), muritor de foame in Paris. Dupa o casnicie de sapte ani cu Mona, sta acum pe unde apuca, se culca cu Germaine, de a carei “tufa” este indragostit, Claude si alte prostituate. Ar face orice pentru o masa calda. Practic, totul se invarte in jurul mancarii, foamea este cea care il obliga sa cutreiere Parisul in cautarea unor noi oameni cu suflet mare.

“Viata, spunea Emerson, consta in ceea ce un om gandeste toata ziua”. Daca-i asa, atunci viata mea nu este altceva decat un intestin gros. Nu numai ca ma gandesc la mancare toata ziua, dar o si visez noaptea, afirma disperat Henry, care, le scrie mai multor cunoscuti cate o scrisoare in care le propune sa-l primeasca la cina o data pe saptamana. Aproape toti il primesc bucurosi, ii pun pe masa bucate alese, discuta despre arta, iar cu timpul se descotorosesc de el ca de o masea stricata. La unii renunta chiar el pentru ca si saracul are mandria lui.

Henry isi ia un job de corector, insa castigul este o nimica toata. Din cand in cand, fosta sotie ii trimite si bani, pe langa telegramele ce se termina intotdeuna cu promisiunea “Urmeaza scrisoare”. O masa inseamna cateva ore de lucru si, poate o erectie. Sylvester, proprietarul avar de la Villa Borghese care aduce mereu in vizita posibili chiriasi, Tania cea care face dragoste cu foc si vrea sa fuga in Rusia cu Henry, Boris, un evreu rus nenorocit, Carl, Moldorf, Van Norden, cu totii sunt personaje pitoresti intr-o permanenta lupta cu saracia si nebunia, camuflate intr-o speranta boema.

E de un umor macabru sa citesti despre evrei niste pareri libere, scrise pe vremea cand lumea nici macar nu banuia finalitatea tragica a unor astfel de idei. “Tropicul Cancerului” te face deseori sa exprimi mirat un “Daca ar fi stiut Miller ce va urma…”. In acest sens sunt distractive si gusturile sexuale din acele vremuri. Cand una dintre amantele lui Van Norden isi rade parul pubian, acesta face o adevarata criza.

Ii povesteste apoi lui Henry: Ai avut vreodata o femeie care sa-si fi ras pelvisul? E respingatoare, nu? Si e si caraghioasa, inseamna ca a innebunit. Nu mai arata a pasarica, arata ca o scoica moarta. […] Am facut-o sa si-o tina deschisa si am luminat-o cu lanterna. Trebuia sa ma fi vazut… eram de un comic. […] In viata mea n-am cercatat o pizda cu atata seriozitate. […] Parul o face sa para ceva misterios. Tocmai de aceea o statuie te lasa rece. O singura data am vazut un sex adevarat la o statuie… era o statuie de Rodin. […]

Cand te uiti asa la ea, aproape cu totala detasare, iti trec prin cap tot felul de aiureli. Te gandesti la tot misterul sexului si pe urma descoperi ca nu e nimic, ca nu e decat un gol, o gaura. […] E dezgustator. Ma adusese aproape in pragul nebuniei. I-am facut rapid felul si, dupa aia, m-am intors cu spatele la ea. Un exercitiu simplu, pentru a observa cat de mult s-a schimbat moda, ar fi sa vizionti, la intamplare un film porno din anii 60, apoi unul din anii 70 – 80, si, in final ceva din anii 90 si de acum. Parul dispare de pe pubis treptat, iar in zilele noastre lui Van Norden i s-ar fi parut ceva normal ca sexul femeii sa fie acoperit delicat numai de un puf in forma de patratel, triunghi, liniuta sau chiar lipsit total de par.

Intr-o recenta editie romaneasca de Playboy, dupa un Photoshop sau un unghi ales cu atentie la photo shooting, Danielei Crudu nici macar nu i se mai distinge linia care coboara intre picioare si desparte labiile. Poate ca in viitor ne vor excita femeile asexuate, un organ plat… ca al papusilor Barbie.

Alta data, cand Henry primeste o propunere de la o prostituata insarcinata, afirma mirat: N-am vazut niciodata un loc care sa egaleze Parisul in privinta atractiilor sexuale. De cum o femeie isi pierde un dinte din fata, un ochi sau un picior o ia razna. In America ar muri de foame daca n-ar avea decat un trup mutilat. Aici e cu totul altfel. Un dinte lipsa, un nas mancat de vreo boala sau un uter cazut, orice nenorocire care agraveaza lipsa de farmec a unei femei pare sa fie privita ca o picanterie in plus, un stimulent pentru poftele sleite ale masculului.

Astazi, site-urile porno care prezinta femei cu mici “imperfectiuni” si fetisuri cat mai bizare sunt la mare cautare. Poate ca oamenilor nu le place, de fapt, perfectiunea, poate ca idea ii plictiseste. In drumul catre ea se indragostesc de imperfectiune. Povestea asta imi aminteste de Nichita Stanescu care isi incheia poezia “Cubul” cu: Toti, dar absolut toti zice-vor: Ce cub perfect ar fi fost acesta de n-ar fi avut un colt sfaramat.

Romanul este liric, savuros, plin de comparatii ingenioase si neasteptate, de visari cu ochii deschisi, de metafore uluitoare care te fac sa recitesti anumite pasaje de zeci de ori, ca pe niste poezii. Si chiar daca lumea se naruie, Parisul care-i apartine lui Matisse e cutremurat de orgasme luminoase, gafaitoare, chiar aerul este impregnat de o sperma statuta, iar copacii sunt ravasiti ca niste plete. Desi personajul principal este plin de speranta si se bucura ca un copil de cele mai neinsemnate lucruri, realitatea in care traieste te face sa te cutremuri. Este acel pesimism extrem, morbid, camuflat in optimism si in umor. Iar tristetea cea mai trista mi s-a parut intotdeauna cea din spatele unui zambet.

        

Citeste si Un fel de a spune…

“Herzog” de Saul Bellow

Romanul “Herzog” al lui Saul Bellow este un om complet. Un om inchis intre coperte cu tot ce inseamna el: trecut, prezent si speranta sau, in cazul lui Moses Herzog: ratare, tristete si cautare. Caci,  in realitate, viata unui om chiar poate trece doar prin aceste trei etape, iar monotonia esecului va fi sparta din cand in cand numai prin inversarea lor neasteptata, jucausa. Moses ramane fara penaj chiar in timpul zborului spre succesul profesional care ar fi trebuit sa se concretizeze intr-un studiu despre istoria romantismului care nu-si mai gaseste coerenta, deci nici finalul. Sotia il inseala cu cel mai bun prieten al lui (pentru care Herzog face nenumarate sacrificii).

Tocmai ei, cei mai apropiati doi oameni il tradeaza, iar tradarea lor devine jocul incitant in care intra toate cunostintele comune. Chemat zilnic la cabinet de catre un psihiatru ce comploteaza cu amantii, dus la curse de cai de catre un unchi, Moses este plimbat de colo-colo cu un singur scop: sa nu fie acasa cand Madeleine face dragoste cu Gersbach dupa ce au inchis copilul afara, in masina. Incercand sa uite ca totul in jur se dezintegreaza (a esuat ca scriitor, ca parinte, ca sot), Herzog scrie fara incetare scrisori oricui: prietenilor, dusmanilor, colegilor, rudelor, politicienilor sau filozofilor, ba chiar si mortilor. Scrisorile nu ajung niciodata intr-un plic, nu pleca nicaieri.

Cuvintele putrezesc pe hartii uitate peste tot sau aruncate direct la cosul de gunoi. Alteori le scrie doar in minte incercand sa inteleaga si sa se inteleaga. Pe masura ce lasi paginile cartii in urma, incepi sa cunosti acest personaj mai bine decat iti cunosti tatal sau bunicul. Geniul lui Saul Bellow, ca si la alti laureati ai Nobelului, sta tocmai in atentia chirurgicala pentru detaliu. El este intr-o legatura completa cu personajul, vitala, subiectiva si sincera pana la cruzime. Analizandu-si ultima casnicie, comparand-o cu prima, comparandu-le pe amandoua cu aventura pe care a avut-o in trecut cu o japoneza (Sono) sau, in prezent, cu tanara si frumoasa Ramona, Mosez ajunge sa afirme confuzat: “Nu voi intelege niciodata ce vor femeile. Ce vor? Mananca salata si beau sange de om.”

Ca un caine batut fara vina de nenumarate ori, Moses se apropie cu teama de casa Ramonei, fata care il asteapta acum cu bratele deschise, pentru ca “Adapostul de azi poate fi inchisoarea de maine”. Inteligenta si sensibilitatea (atat de) umana ii contrazic soarta de caine. Parerile sale despre politica, economie, filosofie, literatura fac romanul extrem de incitant. Esti purtat cu o viteza ametitoare de la drama din sufletul sau la framantarile intelectualte concretizate in pareri pertinente legate de diferite domenii umaniste, domenii in care are siguranta unei gazde si nu timiditatea unui musafir, unui nou venit neavenit. Si totusi, dupa toata aceasta calatorie nebuneasca, totul iti apare clar, poti vedea o viata atat de limpede incat, daca te cunosti indeajuns, poti spune ca, ai trait “in cunostinta de cauza” nu una, ci doua vieti.

“Traieste sau mori. Dar nu otravi totul!” sunt cuvintele care fac piruete in mintea mea de cand l-am auzit pe Herzog rostindu-le, candva, asa, ca pentru el.

Citeste si Povestea boiernasului de tara si a fecioarei cu lindic zglobiu

Adevarul minciunilor

De la revelion incoace va aud vorbind despre planurile pe anul acesta: cat de mult vreti sa castigati, sa slabiti, unde vreti sa va mutati, in ce capitala a lumii visati sa va sarbatoriti ziua de nastere si ce masina vreti sa va cumparati. Si eu am cam aceleasi vise, de care, bineinteles ca n-o sa ma tin. De la o zi la alta sunt mereu altele si vin catre mine sub forma de sare aruncata in ochi sau sub forma de apa rece, de munte, care ma racoreste si-mi lumineaza mintea. Dar per total, m-as simti minunat daca 09 va fi ca 08. Tata sa-mi fie tata si cel mai bun prieten, mama sa-mi fie mama, bunica sa-mi fie bunica, bunica sa-mi fie bunica, bunic sa-mi fie Cohen si bunic sa-mi fie Nichita. Ea sa-mi fi ea. Prietenii sa-mi fie frati.

In obsesiile lui 2009 intra muuuuulte CD-uri, multe baruri si restaurante din lumea intreaga in care vreau sa semnez condica si o lista de carti. Lista e bine definita de Mario Vargas Llosa in “Adevarul Minciunilor”, carte in care scriitorul peruan vorbeste despre cele mai importante romane ale secolului al XX-lea. Pana acum am reusit sa citesc aproape juma’ din ele, majoritatea in liceu, din cauza (atunci) si datorita (acum) matusii mele Viviana, profesoara de engleza la Sinaia. Pana pe 31 decembrie 09 visez sa termin lista si sa rasuflu usurat ca in sfarsit pot citi si ceva din secolul asta. Pentru un schimb de carti si de pareri: nicolai.bogdan [at] gmail.com. Iata si lista:

INIMA INTUNERICULUI (1902) – Joseph Conrad
MOARTEA LA VENETIA (1912) – Thomas Mann
OAMENI DIN DUBLIN (1914) – James Joyce
MANHATTAN TRANSFER (1925) – John Dos Passos
DOAMNA DALLOWAY (1925) – Virginia Woolf
MARELE GATSBY (1925) – Francis Scott Fitzgerald
LUPUL DE STEPA (1927) – Hermann Hesse
NADJA (1928 ) – Andre Breton
SANCTUAR (1931) – William Faulker
MINUNATA LUME NOUA (1932) – Aldous Huxley
CONDITIA UMANA (1933) – Andre Malraux
TROPICUL CANCERULUI (1934) – Henry Miller
SAPTE POVESTIRI GOTICE (1934) – Isak Dinesen
AUTODAFE (1936) – Elias Canetti
INTUNERIC LA AMIAZA (1940) – Arthur Koestler
PUTEREA SI GLORIA (1940) – Graham Greene
SFARSITUL UNEI IUBIRI (1951) – Graham Greene
STRAINUL (1942) – Albert Camus
FERMA ANIMALELOR (1945) – George Orwell
FRUMOASA ROMANA (1947) – Alberto Moravia
IMPARATIA LUMII ACESTEIA (1949) – Alejo Carpentier
BATRANUL SI MAREA (1952) – Ernest Hemingway
SARBATOAREA DE NEUITAT (1964) – Ernest Hamingway
LA RASARIT DE EDEN (1952) – John Steinbeck
EU NU SUNT STILLER (1954) – Max Frisch
LOLITA (1955) – Vladimir Nabokov
GHEPARDUL (1957) – Giuseppe Tomasi de Lampedusa
DOCTOR JIVAGO (1957) – Boris Pasternak
TOBA DE TINICHEA (1959) – Gunter Grass
CASA FRUMOASELOR ADORMITE (1961) – Yasunari Kawabata
CAIETUL AURIU (1962) – Doris Lessing
O ZI DIN VIATA LUI IVAN DENISOVICI (1962) – Aleksandr Soljenitin
OPINIILE UNUI CLOVN (1963) – Henrich Boll
HERZOG (1964) – Saul Bellow
SUSTINE PEREIRA (1994) – Antonio Tabucchi

Citeste si Cum ar fi

Frana intoarsa

Acum rugineste intr-o magazie. E inconjurata de scanduri pline de cuie si de placaje pline de praf, de intuneric. Mi-e tare dor de bicicleta mea. Nu mi-e frica de viata, mi-e frica de timp. Mi-am pedalat copilaria, iar acum m-am oprit si nu-mi dau seama de ce. Vreau sa dau la o parte lemn cu lemn, sa o scot, sa caut doua ore o pompa prin vecini si sa ii umflu rotile la maxim. Una sau doua atmosfere incapeau? Vreau sa o sterg de praf, sa ii ung lantul, sa o intorc invers si sa ma minunez ca totile sunt inca bine centrate. Apoi vreau sa o pun la loc pe roti. Si sa zbor!

Asa cum zburam acum zece-unspe’ ani, cu sau fara frana, singur sau cu vreo fata care statea sa cada ori de pe cadru, ori de pe sa. Cele de varsta mea inca puteau sta “in fata”, pentru ca incapeau intre mine si ghidon. Doamnele de clasa a saptea-a opta, stateau pe sa si se tineau de mine ca de cel mai aprig motociclist ce ma credeam si ma tot imaginam. Ajungeam la ele in fata blocului si sunam din goarna aia rosie-galbena-albastra pana trezeam toti vecinii, iar apoi urlam in gura mare: “O lasati pe Olimpia p-afara???!!! Nu??? De ce? De ceeeee?????”.

Faceam intrecere cu Belanu pe DN1 printre masini sau ma plimbam pur si simplu, relaxat, cu Mihnea, care avea o bicla identica, doar ca a lui era verde, iar a mea neagra. Iar cand veneau si Silviu (cu Pegasu’) cu Ovidiu (cu Semicursiera), jucam “Prinselea pe atinselea” si, vazuti probabil de undeva de sus, dand din gard in gard, semanam cu bilele care zumzaie bezmetice in urna la 6 din 49. Cand nu mai suporta urletele noastre si goarnele, Femeia Barbat Bine de la parter, “Unguroaica” ii spuneam (caci chiar era), iesea la noi cu batatorul de covoare si ne intreba daca “Voi sunteti chiar nesimtite???” si se ducea la mama sau la mamele lor si se plangea ca “Ele nu sunt cuminte. E baieti tare needucate”.

Aveam si sustinatori. Nea Leotescu ne umfla rotile, iar Nea Duta ne dadea apa. Sambata ne adunam mai multi, mai mici, mai mari, cu Sarbu si Dimache, cu Andu si cu Sisea, cu Nini si urcam pe munte, prin paduri si ne intorceam plini de noroi si cu febra “muschiulara” 41 cu 5. Dupa cinci-sase frane intoarse iti mai rupeai si m#i@ si era de ajuns. 

Seara, acasa, ma inchideam in balcon cu borseta plina de scule universale, cu o carpa uda, cu uleiul de motor si vaselina in cutiute, cu petice pentru cauciucuri, cu toate abtibildurile pe care le facusem rost, cu ledurile de pus sub sa si cu stelutele multicolore pentru spite si mesteream pana la doua-trei noaptea, pentru ca a doua zi, de la opt dimineata sa o iau din nou de coarne prin cartier. Si-am incalecat pe-o sa…

Articol publicat in decembrie 2008 in revista ProMotor.

Citeste si Vasile (Varianta ProMotor)

Cum ar fi

Cum ar fi sa ti se taie picioarele de la genunchi?
Ma intrebam stand in apa pana la genunchi.
Cum ar fi sa ti se taie picioarele de tot?
Ma intrebam stand in apa pana la brau.
Cum ar fi sa nu ma mai iubesti?
Ma intrebam stand in aer pana la gat.

Citeste si Justificare

Surprize Turbo

“Articol Promotor Noiembrie 2008” este titlul… deocamdată. Asta înseamnă că foaia Word e goală. Încă nu s-a conturat nimic. Nici măcar în minte. Caut printre amintiri şi simt că mă apropii de un sertar cu obiecte frumoase. Cursorul oprit pe primul rând clipeşte cu regularitatea unei inimi care bate, aşteptând cu sufletul la gură, primul cuvânt. Iată-l! De fapt, iată-le, căci sunt două: surprizele Turbo! Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când le rostesc, mintea mi se umple de poveşti aproape ireale. Trag adânc aer în piept şi oftez. Noroc că orice of(f), are şi un on.

Surpizele Turbo, adică nişte poze cu maşini scumpe strecurate între produsul şi ambalajul gumelor Turbo, au strâns la un loc toţi copiii din cartierul meu. Aflam că cineva are Maseratti-ul (numărul 234) care îmi lipseşte din colecţie şi îi întrebam pe toţi prietenii dacă-l au. Întrebau şi ei, la rândul lor, pentru mine, sau… pentru ei. Sunt sigur că unele poze n-au fost băgate niciodată în gume. Spun asta pentru că erau două-trei maşini pe care nu le avea chiar nimeni din cartier. Nimeni! Şi eram mulţi, frate! Zeci, poate chiar sute de copiii pasionaţi.

Dacă aflam că altul, din alt cartier are un Porsche îl căutam şi-n gaura de şarpe, îi dădeam un omuleţ Lego pe fotografie şi rămâneam, probabil, prieteni pe viaţă. Sinăian fiind, ajunsesem să mă împrietenesc şi cu copiii din Predeal, pentru că o puneam şi pe mama să întrebe în toată uzina Mefin: “Baietelul tău face colecţie de surprize Turbo?”. Aceste poze erau Mess-ul nostru, hi5-ul, mailul, blogul, forumul cartierului, scopul unic, cu toţii dădeam pe un Google rudimentar acelaşi search-uri: surprize turbo, mercedes, ferrari, fiat.

Ne întâlneam în scara blocului şi le ordonăm, le aranjam, făceam schimb dacă aveam dubluri, vedeam cât prinde la oră fiecare maşină, câţi cai au, ce motor, încercam să ne dăm seama dacă uşile se deschid în sus sau în lateral şi eram morţi după maşinile cărora li se ascundeau farurile în capotă. Când una dintre ele ne plăcea din cale afară strigăm “Abona Stop”, iar asta însemna că “Asta-i a mea! Am zis primul! Ha ha! M…..e!”.

Unii şi le ţineau aşa, fişic, cum îşi ţin banii şmenarii, alţii în portofel şi alţii în albume. Albumul era motivul pentru care-ţi luai o bătaie soră cu moartea de la părinţi. O meritai, dar se merita: eu mi-am lipit surprizele pe paginile “Shogunului”, Silviu pe “Cei trei muschetari”, iar Mihnea, pe “Rosu şi negru” de Stendhal. Copertele erau noi-nouţe în primele zile, şi explodate după două săptămâni.

Cât chin era să găseşti o maşinuţa de metal exact ca cea din poza preferata. Cât timp trebuia să-ţi cari părinţii prin zeci de magazine din zeci de oraşe, cât trebuia să plângi şi cât efort mental trebuia să depui ca să-i faci rău de tot de râs, acolo, de faţă cu toată lumea, ca să ţi-o cumpere. N-o meritau, dar se merita.

Articol publicat in noiembrie 2008 in revista ProMotor.

Citeste si Remember 1300

Despre toamnă şi despre maşina ei. Despre noi

E toamnă. Parcă aşa ne începeam compunerile din primele zile de după vacanţa mare. Urmau clişeele de genul “covorul de frunze multicolore se aşterne peste pământ…”. Oricum gândurile noastre purtau slip şi se rostogoleau tot într-o veselie prin nisip. Însă, ca o amantă răbdătoare, toamna îşi făcea loc în viaţa noastră sugerându-ne doar (!) să băgam divorţ de vară.

Asta simt şi acum, că sunt prostit de toamnă, ca un copilaş ademenit cu bomboane de ciocolată. Maşina este prietena ei confidenta, îi este complice, mă cheamă! Masca îi zâmbeşte, parcă şi farurile luminează mai fericite. Butoanele de aer condiţionat se mută de la albastru la roşu, iar scrumierele se pregătesc să înghită tot scrumul absorbit de şosea, tot ce până acum era topit de soare.

Toamna ne întoarcem cu sufletul către maşinile noastre. Le iubim mai mult, suntem mai intimi, ne ghemuim în ele şi ne ascundem de ploaie. Scaunele devin fotolii, motorul se transformă într-un şemineu, iar parbrizul şi luneta sunt ferestre mari prin care vedem copacii dansând pe vechi melodii de beţie. Iar când plouă, când plouă e fantastic! Încerci să fii atent, faci ochii mari, îţi ciuleşti urechie, nu vezi, ştergătoarele îţi şterg de pe retina tot ce reusisei să captezi cu o secundă inaite, stânga, dreapta, stânga, îţi fug gândurile şi opreşti pe marginea drumului. Întorci capul către dreapta.

Aţi observat ce frumoase sunt femeile toamna? Se văită de frig, plâng după Vamă, după soare şi sorb când din ţigară, când din cafea, când din buzele noastre. Mănâncă chips-uri, sandvişuri, ciocolată pentru că sunt fete şi nu se îngrăşa. Ne lasă ambalajele între scaune, între scaune şi bancheta din spate, în portieră, pe bord, oriunde. Au dragoste în ochi şi multe vise în spatele lor, obrajii şi năsucul rece. Îşi pitesc, ca testoasele, jumătate de cap în pulovere pe gât.

Acum îmi povesteşte ceva. Nu a tăcut o secundă. Râde din când în când. “Uite, asta eşti tu!”, chicotese desenând un papiţoi pe geam. “De e îţi muşti buza de jos”, o întreb. Tace în sfârşit. Reuşeşte să treacă graniţa apărată cu vitejie de către cei doi soldaţi: schimbatorul de viteze şi frâna de mână. Mă săruta. Adapta-mi-aş sărutul după al ei. Mă pupa pe nas. “Cu ce parfum te dai?”

Îşi freacă nasul de al meu, căci aşa se iubesc eschimoşii. Reuşesc să-mi strecor o mână în blugii ei: “Ce fund rece ai.” Râde. “Nu mai râde!” Rămânem mult timp aşa, nemişcaţi, şi totuşi plini de viaţă. Ştiţi pisicile de pe copertele albumelor lui Andrieş? Stau nemişcate, însă te aştepţi oricând să miorlăie, să sară, ceea ce am făcut şi noi, dar într-un spaţiu de o jumatate de metru pe o jumătate de metru şi într-un timp care a trecut peste noi: seară, noapte, dimineaţă.

Încă nu se luminase când un nene ne-a bătut încet în geam şi ne-a explicat prin semne că vrea să-şi scoată maşina din garaj. N-am reacţionat. Îl văd că bate ritmic când în geam, când în obrazul sau. Hai! Trebuie s-o mutăm. O muţi tu? Unde sunt cheile? Te iubesc!

Articol publicat in octombrie 2008 in revista ProMotor.

Citeste si Degetele tale de tarfa

S-a stins Stefan Iordache, Regele Scamator

“Ce faci? Nu te imbraci ca sa mergem?”
“Nu. Scriu pe blog.”
“Ce?”
“A murit Stefan Iordache.”
“Nu poti sa scrii, pentru ca nu a murit. Nu spune asa ceva, te rog! Este o problema pe care nu o intelegi. N-a murit!”

Sunt prea tanar si nici nu sunt bucurestean. L-am cunoscut, culmea, ca si cantaret, si, mult mai tarziu, ca actor. M-a fascinat vocea sa, tristetea strecurata chiar si in piesele vesele, sentimente de o asemenea intensitate, incat numai triste putea fi. Leonard Cohen al nostru, Anthony Hopkins al Romaniei, sunt titulaturi si comparatii care se vor da si se vor face, insa sunt mult prea mici pentru ceea ce a fost si pentru ceea ce ESTE Stefan Iordache.

Ii placeau lautarestile, ca si lui Dinica. L-au adoptat pe Ploiesteanu si l-au pus sa cante pana cand au cantat cu el, vreme de doua-trei albume, pe care le-am ascultat de mii de ori, imaginandu-mi ca stau cu prietenii la o masa in Sarpele Rosu, restaurat pe care eu nu l-am “apucat”. Ajuns in Bucuresti, l-am vazut la Teatrul Mic, alaturi de Mitica Popescu, in “Alex si Morris”, piesa la care am plans o jumatate de ora, pana cand a iesit el din teatru ca sa ma inveseleasca: “Hai mai copii, ati stat voi atata aici sa m-asteptati?”. Ne-a spus ca s-ar putea sa fie ultima oara cand il vedem pe scena, dar… nu s-a dat batut usor. A mai jucat inca o data de atunci aceasta piesa. Mi-a dat autograf pe un afis si pe “Viata lui”.

Cartea Ludmilei Patlanjoglu, “Stefan Iordache, regele scamator”, ti-l arata pe El, ca om. Fire trista, melancolica, insa, paradoxal, plina de umor, izvor nesecat de povesti cu El si cu ceilalti zei ai scenei. Ultima intalnire cu Regele a fost chiar anul acesta, prin ianuarie, cand mi-am cumparat “Magazinul meu de vise”, ultimul sau disc: “Inchid usa, sting lumina, trag oblonul si incui/ Magazinul meu de vise nu mai vinde nimanui/ Plec cu gandul nu stiu inca/ In Apus sau in Orient/ Tu iubito, afla astazi c-ai fost ultimul client.”

In aceasta seara, Dumnezeu se va aseza cuminte in primul rand al celei mai frumoase sali si va astepta, cu sufletul la gura, sa se ridice cortina, sa se aprinda luminile, sa apara…

Pun pariu*

Cand am inceput colaborarea cu ProMotor mi-am promis doua lucruri: 1) ca nu voi scrie niciodata despre partea tehnica a masinilor, pentru ca nu ma pricep si 2) ca nu voi scrie niciodata articole frustrate despre problemele din trafic, ca oricat de mult m-as enerva la volan, nu voi transpune asta in scris. Asta pentru ca altii pusesera pe hartie, inaintea mea, toate plangerile despe taranii patriei si pentru ca, inca din copilarie, am fost unanim acceptat, in scoala si intre prieteni, ca bun povestitor. Puteam deci sa ma tin de promisiuni, jucandu-ma, imaginandu-mi, “beletriscizand”. Din pacate, intr-o zi m-am enervat atat de tare in drum spre birou, incat am dat totul pe goarna in articolul rautacios de mai jos. Textul a ignorat total promisinea nr. 2. Drept pedeapsa, mi-am busit masina saptamana trecuta. Si cine credeti ca a fost prostul? Eu! Iata, mai jos, si textul cu pricina. Are nerv…

Pun pariu că scoţi capul pe geam în trafic şi fluieri ca la stâna. Te dai la femeile de la volan sau de pe trotuar, cu glume de rahat, care n-ar agăţa nici măcar o femeie stilată de trei sute de kile. Iar apoi închizi geamul şi le înjuri, aşa, ca pentru tine, că “toate-s nişte panarame, vrea numai bani”. Apoi te integrezi în scaun, cu mâna la puţa şi-ţi dai frâu liber imaginaţiei, care nu a mers vreodată mai departe de “a misionarului”. Pun pariu că frustrarea te face isteric şi începi să-i înjuri pe bărbaţii din trafic, dar cu uşile blocate şi cu geamurile bine închise.

Le înjuri şi pe femei, pentru că, brusc, le consideri urâte şi proaste. Îţi suni nevasta şi o arzi mult cu ea la telefon, fără handsfree. Eşti neatent. Îi spui că era să-l baţi pe unul mai devreme pentru că s-a băgat în faţă ta. Apoi te plictiseşti şi o cerţi aiurea pentru că întotdeauna ea e vinovată că tu eşti prost. Îi închizi, pentru că… eşti prost. Apoi continui să conduci, ca un prost. Pun pariu că asculţi muzică de la foarte proastă în jos, fără pic de mesaj, că pentru tine chitara are clape şi burduf, că nu ai depăşit niciodată muzica românească de restaurant, sau dacă ai auzit de artişti internaţionali, aceştia sunt doi trei DJ care pun piu-piu.

Pun pariu că îţi cobori nu numai geamul din stânga, ci şi pe cel din dreapta, ca se se audă bine de tot ce asculţi, pentru că tu eşti shmeker, eşti chiar boss, cum ţi-ar plăcea să-ţi spună prietenii. Pun pariu că ai muncit doi ani printre străini, că ţi-ai luat zeci de şuturi în cur pentru maşina asta la mâna a treia, pe care, în secret, o duci la service frecvent. Şi mai pun pariu că ţi-ai ales una din acele două mărci nemţeşti, care într-adevăr sunt bune, însă tu nu le-ai cumpărat pentru calitate, că nu ştii ce-i aia. Pun pariu că le iei faţa altor şoferi şi că nu ai măcar bunul simţ să apeşi câteva secunde butonul de avarii.

Pun pariu că n-ai auzit de prioritate de dreapta sau dacă ai auzit, nu ai înţeles-o. Sau că scoţi tot botul maşinii în intersecţii şi că-i obligi pe ceilalţi să te lase. Sau că eşti primul care claxonează maşina din faţă când s-a făcut verde. Pun pariu că nu ţi-ai cumpărat la bloc loc de parcare de la primărie, dar că te cerţi zilnic cu ceilalţi vecini pentru ele, pentru că, normal, ţi se cuvin, le meriţi. Pun pariu că ai tot felul de ursuleţi, zaruri şi cd-uri agăţate la oglindă şi stickere pe bord, pe scaune, pe geamuri. Pun pariu că ai dorinţa nestăvilită de a călca un motociclist sau măcar un biciclist, pentru că te enervează, pentru că ei, logic, nu sunt maşini, dar tu eşti. “Si pentru toţi cei cu care aş fi făcut toate aceste pariuri şi-aş fi pierdut/ N-am decât multă dragoste şi respect. N-am cum să uit!”
 
* – text inspirat din melodia “Pun pariu” a lui Nimeni Altu’. Versurile de la final sunt din aceeaşi melodie.

Articol publicat in septembrie 2008 in revista ProMotor.

Citeste si Propunere de lege

E locul dupa care plang fetele din octombrie pana in mai

E locul dupa care plang fetele din octombrie pana in mai. De aici te intorci suparat pe lume. E locul in care te p*s* cu fatza la mare sau cu spatele, de fatza cu toata lumea sau te dezbraci in p#l@ goala si te arunci in mare, unde te speli si unde apa sarata iti face parul frumos. E locul in care iubesti mereu altfel, mereu pe altcineva si esti trist pentru cateva minute ca a plecat pentru totdeuna. Asculti Patrice si Rammstein si OCS si RHCP si Kumm si Bregovic si marea. Aici uiti ca oamenii locuiesc in cutii. E locul cu terase in care vii cu berea din alta parte si cu sanvisuri de la tantia aia care le face bune. Nu te da nimeni afara. Te dau jos de pe canapea cand esti prea beat si dormi la picioarele celorlalti clienti care vor cadea paste tine si veti face un morman de gunoaie umane inscriptionate cu Sepultura, dar si cu inimioare pe care nu le vezi, dar le simti. Ce-am vrut sa spun? Parca am mai pus intrebarea asta si acolo.

Vorbe de duh

Pana prin anul doi de facultate am notat intr-un carnetel versuri, citate din carti, vorbe de duh auzite la televizor sau de la oameni simpli de pe strada. Am regasit carnetelul si va ofer doua-trei pagini din el. La intamplare. Sa fie paginile… 8, 15, hai si 23.

   

“Cand o femeie se culca singura, e o rusine pentru toti barbatii”.

“Femeilor le trebuie o mana de barbat pe san si-ti dau tot ce au”.

“Ai de toate. Un singur lucru iti lipseste: nebunia”. ( Zorba Grecul )

“Ei se descurca pe metru patrat mai bine decat noi pe hectare intregi”. ( Eugen Istodor in “Vietasii de pe Rahova” )

“Oamenilor nu le place ceea ce nu inteleg”. ( Mayer Lansky, lider mafiot )

“Tu vezi-ti de-ale tale, eu am sa-mi vad tot de-ale tale”.

“Si inca un lucru care n-o sa-ti placa: ceea ce urmeaza dupa America.” ( Leonard Cohen )

“Poate zambesc prea mult/ Poate nu stiu s-ascult/ Dar simt atat de mult”. ( Omul cu Sobolani )

“Cand o sa ne luam ochii de pe ceas si o sa-i mutam pe cer?” ( Marius Tuca )

“Fiintele de afara isi mutau privirile de la porc la om, de la om la porc, si din nou de la porc la om: deja era imposibil sa mai spui care era care”. ( George Orwell in “Ferma animalelor” )

“Dumnezeu este un pix magic care ne scrie raspunsul la toate intrebarile, iar raiul este peretele pe care scrie”. ( Vlad Craioveanu, intr-o discutie din vremea in care eram vecini de bloc )

“Nu uita ca esti om de la munte. Oamenii de acolo urca incet, dar sigur”. ( Mariah Huhulea, colegul meu de la Pro FM )

“Cand nu are cu cine sa ia pranzul, Irena nu merge niciodata la restaurant, unde singuratatea s-ar asterne in fata ei, pe scaunul gol si ar privi-o”. ( Milan Kundera in “Ignoranta” )

“Intr-un tarziu/ Vine si poezia/ Dupa framantari de-o noapte/ Spre ziua./ ( Pe la cantatul cocosilor de ziua)// – Ceva nou? intreb incercanat./ – Nimic/ – Atunci de ce-ai venit? / – Ca sa-ti fac o viata mai frumoasa, zice.” (Marin Sorescu – “Intr-un tarziu” )

“Nu spuneti niciodata nimanui nimic. Daca o faceti, veti incepe sa pierdeti totul”. ( Holden al lui Salinger in “De veghe…” )

“Viata trece pe langa majoritatea oamenilor in timp ce acestia isi fac planuri marete”. ( Blow )

“Orice umor de calitate incepe prin aceea ca nu-ti mai iei in serios propria persoana”. ( Hesse in “Lupul de stepa” )

“Fericirea este de un singur fel, dar nefericirea e de o varietate infinita” ( Murakami in “Kafka pe malul marii” )

“Sexul este ca muzica, adica live”. ( Fowles in “Magicianul” )

“Prima intrebare pe care mi-o pun cand ceva nu mi se pare frumos este de ce cred ca nu este frumos. In scurt timp descopar ca nu am nici un motiv.” ( John Cage )

“Lua un chibrit si se scarpina in ureche. Capul ii lua foc.” ( Aglaja Veteranyi in “Raftul cu ultimele suflari” )

“Noi, cei de-aici, ne-am luat papucii ca sa putem merge mai departe” ( “Oz, inchisoarea federala” )

“E o falsa teorie ca barbatul cucereste femeia. De fapt se intampla invers, chiar daca lucrurile nu sunt atat de evidente. Ea alege, ea cheama, cucereste si domina”. (Stefan Iordache)

“Oamenii te iarta daca faci crime, dar nu te iarta daca esti fericit” ( Noica )

“Devii raspunzator pentru toata viata fata de ceea ce ai imblanzit” ( Exupery in “Micul Print” )

Vasile (Varianta ProMotor)

Vasile fuma mult de tot. Cam trei pachete de Carpaţi pe zi. Când era foarte însetat de tutun, îl scotea pe tot din toate ţigările din toate pachetele şi rupea o foaie de ziar şi îl punea în ea. Dădea apoi cu limba pe marginea ziarului postcomunist, după care răsucea, răsucea. Vasile îşi aprindea ţigara uriaşa şi trăgea cu poftă. Lângă el, pe muşamaua de pe măsuţa de pe cimentul fript, trona un păhărel de ţuica. “Coano Viorico! Mai ado un pahar!”, comanda Vasile.

Viorica ţipa să o mai lase dracului în pace că d-abia i-a dat cartofi prăjiţi cu mujdei, cârnaţi şi vin şi ţuica şi i-a luat şi pielea de pe ea. Viorica îşi permitea multe cu Vasile pentru că avea un pachet de Carpaţi pe care l-ar fi scos dacă Vasile ar fi renunţat brusc la muncă. Astăzi, Vasile culegea fructe, planta fructe, curăţa la porc, la găini, scutura prunul, aduna cireşe şi căpşuni, cosea iarba verde, aduna iarba uscată, culegea ghiocei şi sfârteca pepeni roşii zaharisiţi. Astăzi erau toate anotimpurile. Vasile era universal. Atemporal.

Vasile avea o voce răguşită, plină de salivă, plină de fericire, nepăsătoare, murdară, dar sinceră. Pentru că mai avea doar doi dinţi în gură, sunetul de joagăr bucuros ieşea mai uşor. Cu vocea groasă alinta câinele. Îl trăgea de blană, în ciupea, îl înjura. Vasile iubea animalele. Într-o zi, a găsit în pod nişte pui de pisică şi le-a sucit gâtul şi i-a aruncat în veceul din grădină. E singurul lucru rău săvârşit de Vasile. Pe copil, Vasile l-a dat în leagăn. Copilul a căzut, a plâns, şi-a băgat p#l@ în gura lui Vasile şi a plecat la Sandy Belle. Vasile i-a promis copilului un arc din alun, un arc cu săgeţi, cu sfoară, un arc de indian. Copilul nici nu l-a băgat în seamă.

Gândurile nu mai aveau loc în mintea lui Vasile. Avea de făcut multă treabă în toate curţile din tot satul. Ficeare îl ruga, îl cinstea, îi cumpăra Carpaţi, îl înjura, fiecare îl iubea, fiecare era gelos că fiecare îl chema pe Vasile să lucreze la el. Vasile avea putere. Vasile nu fura. Vasile fusese şofer de camion la Panificaţie. A cărat sute de saci de făină cu spinarea şi remorca.

De fiecare data când îşi conducea camionul Roman, Vasile se credea Ayrton Senna. Nu rata cursele de duminica şi îţi vorbea apoi ore întregi despre cum l-a depăşit pe Alain Prost şi cum nu l-a mai lăsat apoi să ajungă în frunte, punându-se în faţa lui. După ore întregi de povestit, Vasile se confunda cu Senna. Pentru câteva minute bune, el era idolul celorlalţi bărbaţi de la cârciumă. Acolo a învăţat el să radă aşa şi să glumească. Îşi amintea cu drag. Pensie nu lua sau i-o bea fi-su. Oricum n-avea bani. Cădea prin şanţuri. Trăia. De la atâtea griji.

Ţigară ajunsese la jumătate. Arsese deja jumătate din faţa lui Iliescu de pe ziar. Vasile mai avea un singur plămân. Pe primul i l-au scos acum mulţi ani. Dar Vasile nu a murit de la ţigări. Vasile a trăit cu un plămân şi cu mii de ţigări până la 75 de ani. L-a călcat o maşină pe trecere când era treaz. La volan era un poliţist, aşa că Vasile şi-a plătit singur spitalul. N-a venit nimeni la el. Coana Viorica îl aştepta totuşi îngrijorata că să-l muncească. Iar copilul s-a rugat la Dumnezeu pentru el. Vasile nu a mai putut să muncească, deci nu a mai avut bani, deci nu a mai putut să bea, deci a murit.

Articol publicat august 2008 in revista ProMotor.

Citeste si Surprize Turbo

Trip

De cum ne imbarcam pe corabie incepea lupta intre pirati: care sa stea la geam?!? Unii minteau ca le e rau daca nu vad afara, altii se plangeau ca d-aia au carat ditamai animalul de aparat foto, ca sa faca multe poze, sa surprinda TOT! Unii aveau intr-adevar cate patru-cinci filme de 36 pentru o excursie la Bran. Spiritele se calmau dupa interventia speciala a profesorilor care aruncau amenintati extrem de inventive in stanga si-n dreapta, dar mai ales in spate.

In spatele autocarului se intampla totul. Drumul stramt dintre scaune se termina intotdeauna in ghetou. Cu totii stiam asta, iar autocarele s-au impartit de cand lumea intre tocilarii si vomeorii din fata si shmekerii din spate. In fata stateai cu ma-ta care era profa la noi in liceu sau cu tactu care era sponsorul scolii si invitat special in excursie. In spate stateai cu o mana pe un san, cu o rajnitza data la maxim, cu tigari care asteptau primul popas si cu vin negru de la bunici ascuns in d-alea mari de cola(ps).

Unii se intrebau cine e mai tare dintre Volvo, Scania si Mercedes, altii dintre Maria, Alina si Livia. In penultimele randuri se asezau singure, stapane pe doua scaune, cercetasele, fetele cu corpul maturizat devreme de viata sexuala de liceu si de urcarile pe munte din fiecare weekend. Ma asezam langa una dintre ele, o tratam cu spatele o ora-doua cat faceam caterinca toti in spate, iar dupa ce eram absolut sigur ca am scos tot rasul din fata si ca sunt idolul ei, adormeam cu capul pe ea. In somnul asta se intampla ciudatenia pe care o constatasem inca din clasa a cincea: intotdeauna ma trezeam combinat. Nu am ratat niciodata.

Ma trezeam, bagam repede o guma in gura imbibata de bere adormita si o pupam de doua ori pe obraz, apoi de inca doua ori pe celalalt obraz, ea zambea, eu o pupam pe gat, iar apoi se lasa sarutata. Se juca in parul meu, imparteam aceleasi casti de walkman, coboram impreuna la pipi si la tzigara, vorbeam vrute si nevrute si ne intaratam, desi stiam clar ca aveam sa ne-o tr*g*m tocmai acasa. Dar erau si drumuri mai lungi si atunci se lasa cu camera de hotel sau de camin, poate chiar cu cort, ca sa ma cred Dansul Norilor in pat cu dr. Qeen.

Daca ieseam din tara, ieseam aproape. Am stat candva sase ore la granita cu Moldova, dar nu mai stiu de ce. Iar la ucrainieni, ne-au controlat si in chiloti sa vada daca frecam ceva important. Stateam cu pasapoartele in maini pana transpiram. In crunta aspteptare, unii mai si adormeau. Momentul artistic! Era migala multa sa le faci un model indian pe toata fata cu markerul permanent. Iar cireasa de pe tort era pasta de dinti in nas. Se baga tubul in nara si se apasa cu forta. Omul se trezea, ochii ii planeagu de durere, insa gura tot ii radea.

 Aveam colegi cu simtul umorului si d-aia am sa-i iubesc toata viata. Ca sa ne cuminteasca, ne bagau filme traduse de Irina Nistor sau muzica greceasca. Uneori soferul o ardea pe populare. In cazul asta, cand se facea cheta, nu dadeam nici unul nimic, mai ales daca rulase regulamentar. Noi in excursii aveam trei casete mari si late. De fapt, patru, pentru ca de la Metallica aveam si Load-ul si Reload-ul. Celelalte doua erau: Prodigy – The Fat of the Land si Costi cu Adrian, aia cu “Of viata mea”, prima caseta cu manele a lumii, obiect de colectie.

Dansam, urlam, iubeam, ne descopeream liberi cum n-aveam sa mai fim vreodata. Insomnia ne dadea o stare extrem de placuta. Pe geamurile mari, rulau imagini de pe planeta noastra si doar a noastra.

Articol publicat in iulie 2008 in revista ProMotor.

Citeste si Gen

Gen

Franezi in ultimul moment pe rosu dupa ce in miimile de secunda trecute ai fost convins ca vei trece pe portocaliu. Ea apare silentios langa tine. Nu ai simtit nimic. Daca nu ai fi intors capul nici n-ai fi stiut ca e acolo. Motorul masinii ei mici este diplomat ca un ambasador intr-o zona de conflict. Caroseria nu-i este zgaltaita de basi.

Este o fata frumosa. E tunsa baieteste, dar are un profil perfect, sani maricei protejati de un maieu negru foarte stramt, maini subtiti, delicate, care tin volanul intr-un fel anume care te scoate din minti. Ochii tai s-au hotarat sa evadeze. Fac eforturi considerabile pentru a iesi din orbite. Vor sa tranteasca pleoapele la plecare. Simti gust de asfalt prafuit, asa ca hotarasti sa-ti rulezi limba si sa inchizi gura.

Esti mai derutat decat un soarece pe o pista de hipodrom. Ai vrea sa o intrebi ceva, sa intrati in vorba. Nu! Ai vrea ca ea sa coboare geamul si sa te intrebe ce DJ asculti acum. Fata e sub vraja. Nu schiteaza nimic. Oare ii place clubbereala ta sau asculta Leonard Cohen in surdina? Oare crede ca esti shmeker cand aude cat te tin difuzoarele sau te considera un taran prost? Te-a observat macar? Ii place masina ta?

Poate ca nu da doi bani pe masini pentru ca da sute de mii de euro si atunci esti frustrat. In general noi barbatii parem frustrati. Turam motoarele aiurea. Fetele merg incet, ne fac parca in ciuda. Ni se pare ca femeile conduc prost pentru ca nu sunt atat de nesimtite. Ele mai au inca rabdare cu Bucurestiul, cu strazile aglomerate ale Romaniei, cu noi, taurii in calduri, oameni primitivi peste care a dat brusc tehnologia.

Parca prea dam cu bata-n claxoane, parca prea ne batem ca Tarzan cu pumnii in capota. Cand este numai o femeie frumoasa intr-o masina la semafor, tragem de cateva ori aer adanc in piept cand se face verde si ne resemnam. Dar cand sunt cate doua, intersectia incepe sa emane sexualitate. Apare competitia. Florin de la Barlad (din Mertzan) vrea sa arate ca e mai shmeker decat DJ Pulea (din Audi). Tipii astia nu inteleg ca nu exista cale de mijloc.

Ori esti un domn si stii sa o tragi pe dreapta pe domnisoara, ori esti un meltean prost si fata te lasa cu ochii in soare sau in retrovizoare. Iar asta se intampla cand subestimezi toate femeile si le pui eticheta de “usoare”. Din moment ce TU te holbezi la ele si la masinile lor scumpe, intelegi oare cat de ipocrit ai fost afirmand mereu ca “Toate femeile e pe interes! Toate se uita la cum esti imbracat, fratica, la ce masina ai!”

Ei, na? Pe bune? Dar tu cum reactionezi cand vezi o tipa intr-un CL Brabus? Nu-i asa ca ti-ai calca pe orgoliul pe care oricum nu-l ai si te-ai lasa intretinut de ea? Nu te-ai lasa oare ocrotit de aceasta mamica tanara? Poate ca n-ar trebui decat sa-i prepari seara cina si sa o astepti cu lumanari pe masa si cu chestii de la sex shop in dormitor.

Ea va plati chiria vilei, iar tu vei tunde iarba si vei face curat la caine si la porc. Multinationala ii va plati vacanta la Paris, iar tu ii vei cara bagajele, atarnatorule! Ca sa o zic pe limba ta: femeile nu e mai pe interes decat esti tu, femeile are demnitate si nu se holbeste la semafor la tine cum te holbesti tu pe ele. Majoritatea la femei munceste mult la birou si face sex doar de placere, dar nu cu tine.

Articol publicat in revista ProMotor in Iunie 2008.

Citeste si Declaratie de Dragoste

Rat B

Weekend-ul trecut eram epuizat dupa o tura completa de Herastrau, asa ca i-am cerut unui extraterestru sa ma lase sa-mi trag sufletul pe banca lui. Celelalte erau pline de mosi dubiosi. Mi-a explicat ca vrea sa inteleaga cine suntem, cum traim, ce obiceiuri avem. L-am sfatuit sa n-o mai arda aiurea si sa faca niste plimbari cu autobuzul. Sau cu troleul! Aceste OZN-uri (Obiecte Zornaitoare Nemodernizate) sunt cele mai sincere carti de vizita ale fiecarui loc de pe pamant. La noi put! In plasele de rafie varza murata este prea grea, iar ceapa de dedesubt nu are putere sa o mai tina si crapa deasupra bucatilor de telemea.

Unii mai incearca sa acopere mirosul scotand cate hamburger si devorandu-l in fata tuturor, insa nu reusesc sa acopere dezastrul natural. Cand se intampla kestia asta vara, in noile trolee bucurestene, singura solutie este evacuarea, caci au geamuri mici, de masinute Matchbox, iar aerul conditionat distruge doar gatul soferului. Daca pe la Londra sau prin alte locuri, mai poti sa schimbi o vorba cu conducatorul autobuzului, sa-i arati biletul sau sa-l intrebi cum se ajunge la Westminster Abbey, la noi omul e inchis in vid. Nici macar nu-l poti vedea, pentru ca pe geamul despartitor si-a pus doua postere cu Jenna Jameson, un halat de baie si o patura prinsa in piuneze.

Dupa ce ca e baricadat, mai asculta si muzica. Ultima oara cand m-a prins controlul fara bilet in troleu, au urlat aia la el un sfert de ora sa blocheze toate usile ca sa nu fug. D-abia a auzit! Cand, in sfarsit, le-a blocat, eu ajunsesem deja la usa din fata, pe care am deschis-o de la clantusul de desupra (pe care il foloseste soferul cand ii cad antenele), am impins usa si am fugit. E ciudat cum controlorii stau de dimineata pana seara la Kogalniceanu, dar nu au mai fosti vazuti intr-un 311 de decenii. Daca esti prost, le dai patru sute de mii. Daca nu le arati buletinul, urla la tine si te lasa in pace.

Intr-adevar, unul din 300 te poate duce la sectie, in fata careia, inainte sa intrati, ii dai dreacu’ 40 de lei ca sa scapi de el. Prin mijloacele noastre de transport la comun se asculta Romania Actualitati, spre disperarea pokemonilor ca mine. Intr-un timp bagau si teatru televizat: rula la infinit un spot cu raposatul Ernest Maftei mancand salam. Si mai nashpa e cand se baga Salam din telefoanele mobile sau cand un grup de cersetori fac patru ture de autobuz urland “Ruga pentru parinti”. Un domn respectabil, mai marinimos din fire, a scos din buzunar un “Mars d-aici ca-mi amintesti de mama care a murit si-ti sparg fata”. Stiu ca nu trebuia sa rad, dar nu m-am putut abtine! Hotii de buzunare sunt prinsi foarte rar. Ei m-au prins pe mine de doua ori, eu pe ei niciodata.

Noroc ca mereu te suna cate un amic de-al lor si-ti spune ca a gasit intamplator un portofel cu acte si ca ti-l da, daca-i dai. Cel mai frica mi-este de nebuni. Cred ca au evadat chiar cei mai periculosi. Uneori nu stii daca se cearta singuri sau cu tine si te trezesti cu un pumn in gura instant. Odata am mers de la Valea Ialomitei pana la Universitate langa unu’ care se clatina, vorbea limbi necunoscute si se juca cu niste sarme foarte dubioase. Tocmai atunci cand trebuia, nu s-a ivit nici un batran caruia sa-i cedez locul. In rest… am stat numai in picioare.

Da stiu, unii nu merita, dar nici eu nu merit sa stau jos la cate pacate am. In general, cu troleul, se sta in blocaje. Cand nu se sta se zboara. Cand se zboara, troleului ii cad antenele. Il stiu pe unu’ care chiar nu poate sa ia niciodata corect curba de la Medicina. Dar chiar nu reuseste, frate! In cazurile astea, mai pierzi inca un sfert de ora pana le potriveste. Citesti cu inca patru invivizi Libertatea lu’ ala de sta jos, mai dai un telefon sau te holbezi la picioarele superbe ale tipei din fata ta. Apropo: in autobuze chiar sunt femei frumoase. Mereu altele!

Articol publicat in Mai 2008 in revista ProMotor.

Citeste si Masinute

Mike Skinner

Prezenatand toata copilaria clipuri pe la tv-uri locale, lucrand apoi in radio atata amar de vreme si ajungand intr-un final la MTV, este absolut normal sa ai mintea f#t#t@ din punct de vedere muzical. Iti vine inevitabil in minte, seara, inainate de culcare, o intrebare absolut cretina: “Ce artist mi-ar fi placut sa fiu???”. M-a framantat vreo sapatmana subiectul, timp in care sute de muzicieni celebrii au dat proba pentru celebrul concurs “Bogdan ar vrea sa fie eu. Numai asa s-ar crede Dumnezeu!” Show-ul a fost incredibil. Imi pare rau ca mi-e atat de lene sa vi-l povestesc. Bai, numai decorurile au costat 70.000 E!

Cel care mi-a atras atentia cel mai tare, tipul de care m-am indragostit iremediabil (in sensul heterosexual al cuvantului) a fost Mike Skinner, pe numele sau de scena The Streets. Imaginati-va un rapper englez care se imbraca in jeansi absolut normali, bashketi simpli si pulover intr-o culoare, din care iese timid un guler de camasuta in carouri. Freza nu iese cu mimic in evidenta. E putin sasait si are o figura geniala, de soricel. Dar nu e nici pe departe urat. Daca as fi fost regizor i-as fi dat rolul principal intr-un film.

Nu are clipuri cu dansatoare goale, masini scumpe si decoruri de cacat cu mii de beculete care sa-ti inspire falsitate, nu poarta razboaie cu alte trupe si nici haine largi sau bling-bling-uri. A lansat trei albume destepte, pe care le canta live in concerte cu trupa completa in spate: backing vocals, clape, tobe, bas si chitara (Morgan Nicholls a cantat cu Gorillaz si cu MUSE, trupa care a castigat locul doi la concursul din mintea mea). Asta inseamna ca nu vine pe scena cu negativul tras pe CD si un amarat de DJ care sa frece platanu’. The Streets fac hip hop!

Versurile lui Skinner – care suna cam asa: “Dry your eyes mate/ I know it’s hard to take but her mind has been made up/There’s plenty more fish in the sea/ Dry your eyes mate/ I know you want to make her see how much this pain hurts/ But you’ve got to walk away now/ It’s over” – vorbesc despre Dumnezeu, despre tristete, dragoste si ura, despre lifestyle-ul clubber-ilor din UK, despre socul pe care il poate avea un tip cautandu-si disperat iubita intr-o vila veche imensa, la o petrecre, fiind convins ca ea il inseala, despre farmecul unei partide de o noapte intr-un hotel, despre.

Londonezul asta a dat un nou sens hip hop-ului, umplandu-l de sensibilitate, bun simt englezesc, dar si de ironie englezeasca, de abordari absolut originale, de bituri lente si sunete din alte lumi. I-am spus unui prieten ca rapper-ul meu preferat e un tip timid, sasait, imbracat in puloveras, care sufera de epilepsie de la varsta de sapte ani, dar caruia ii pasa mult mai mult de puii omorati in conditii oribile de catre cei de la KFC. Amicul meu s-a amuzat copios, iar apoi m-a intrebat: “Acum zi-mi pe bune, ce rapper iti place cel mai mult?”

Citeste si Everything is Borrowed

Memory Sick

Primul meu mijloc de transport a fost căruciorul, însă prefer să nu discut despre el, pentru că nu mi-l amintesc. Al doilea a fost premergătorul, pe care iarăşi nu mi-l amintesc. Prima “maşină” cu care m-am dat, inclusiv prin memorie, a fost tricicleta verde. O mai am şi acum prin magazie şi mă minunez cînd o văd atît de mică. Mi se părea uriaşă şi imposibil de urnit.

Preferam să mă împing cu picioarele în loc să pedalez, deşi ştiam că în acest fel n-aveam nici o şansă să prind viteză. Lenea cea cruntă m-a ajuns din urmă şi nu şi-a smuls ghearele din picioarele mele nici pînă astăzi. Crezînd că am să fac totuşi puţin efort cu un “bolid” mai evoluat, ai mei mi-au cumpărat un cart, fără motor, pentru copii. Era negru, superb, imitînd cu talent maşinile de Formula 1.

Avea volan alb – singurul care mi-a mai rămas – din metal, scaun învelit în piele şi roţi groase, cu cauciucuri pline. Tata mă împingea, iar eu, cu picioruşele atîrnate, mă relaxam ca un dovleac. Cînd frînam, îmi infigeam beţele cu genuchi în nisip, dînd naştere la nori de praf.

După ce am suflat de faţă cu toate rudele în tortul cu cinci lumînări, l-am rugat pe Vasile, un personaj extrem de interesant, despre care vă voi vorbi cîndva, să-mi facă un căruţ cu rulmenţi. Asta era marea fiţă p-atunci. Precursorul skateboardului exista în balcoanele noastre şi pe străduţele cartierului în mii de variante. Unele erau simple scînduri late traversate de jumătăţi de cozi de mătură pe post de axe.

La capete aveau rulmenţi stricaţi, aduşi de taţii noştri care lucrau cu sîrg la Mefin Sinaia. Alţi copii aveau căruţ cu scaun, iar pe post de volan foloseau o sfoară de care trăgeau la curbe. Unii preferau să frîneze direct cu tălpile tenişilor. Eu îmi bătusem în cuie, în spatele “punţii faţă”, două bucăţi de cauciuc pe care le apăsam la pământ. De multe ori frînele nu ţineau şi făceam buboaie, buboaiele făceau coajă, dar rupeam coaja şi eram ca nou.

Vara la mare era minunat. Mă simţeam ca un rege în gărgăriţe. Singurul efort pe care trebuia să-l fac era să deschid gura şi să strig “Mai vreau o tură!” Cînd mă plictiseam, îmi luam din borcan trei-patru picături de lacrimi cu care mă machiam şi activam sirena. Nu o opream pînă nu-i fisuram lu’ taică-miu timpanul: “Vreau la maşinuţeeeeeeeee!” Mă uitam la ele cum mă uit acum la un Ferrari.

Fantastice! În zeci de culori, cu pedale şi volan, acţionate de sîrma electrică de deasupra. Scîntei! Super! Se buşeau! Super! Mergeau şi cu spatele! Super! Tata le conducea – cred că-i plăceau şi lui – iar eu eram în al nouălea cer. Anii au trecut brăzdaţi de lungi pauze de învăţat. Cînd eram prin clasa a cincea, a explodat moda Mountain Bike! Toată lumea avea cîte una: cu 18 viteze Shimano, cu 21 de viteze Shimano, cu 30 de viteze.

Dacă n-aveai bicicletă de munte, erai pielea p..ii în parohie, vorba reclamei la Erdeesh. Te mai scoteai doar cu un BMX de făcut scheme, dar cu ăla nu te puteai tăvăli prin noroiul din pădure. Toată familia a pus cîte o sută şi mi-au cumpărat o ţoaglă Omega, italienească. Ne adunam cîte zece şi mergeam încă zece kilometri de la locul în care ne rătăceam. Ajunseserăm obsedaţi. Mergeam pe biclă şi-n casă.

Am învăţat cu greu să-mi păstrez echilibrul, după ce m-a ţinut tata de şa vreo 16.837 de ture de stadion Carpaţi. Dar şi cînd mi-am dat drumul! Trînte n-am luat prea multe. Una singură mi-a decojit genunchiul cînd am pus o frînă întoarsă pe nisipul din faţă de la Loto Prono.

Şi ultima chestie cu care am zburat a fost scuterul lui Vlad. Îşi luase Vlad o rîşniţă penală de la seven hand, neagră. Pornea după ce-l împingeam noi un kilometru. Drăcia aia mi-a pus capac după ce, în lipsa frînelor, mi-am bubuit faţa de un mare semn de circulaţie: STOP.

Articol publicat in martie 2008 in revista ProMotor.

Citeste si Frana intoarsa

Declaratie de dragoste

Stau pe terasa, relaxat in balansoar, mananc un sanvis cu omleta si sorb guri mici din cacaua cu lapte ca sa ma mai incalzesc. Te privesc din cand in cand, timid, cautandu-mi cuvintele. Esti prima mea iubire si mi-as dori ca prima declaratie de dragoste sa te faca sa piui. Vreau sa-mi clipesti timida din avarii. Pipa, pisica mea, a gasit sub scrin un rest de creion si va nota pe un servetel ce iti voi spune acum din toata inima. Apoi, emotionata toata, va pune servetelul intr-un plic si cu sigiliu de labuta, il va expedia spre ProMotor.

Cat de frumoasa esti, cum stai asa la umbra unui pom uscat, cu pete de zapada-n jur! Crengile impart soarele-n zeci de fascicule care se sparg in tine, facandu-te sa stralucesti. Desi ma plimb cu tine mai mereu, interiorul tau imi pare acum misterios, iti sunt strain. Ce dor imi e de tine, acum, cand nu mai am benzina! Ce poezii frumoase ti-am scris, aseara, intr-un tramvai batran! Acum cobor spre tine, ca sa fim mai aproape, sa te ating si sa ma inclin in fata ta. Vreau sa te pup si sa dansez in jurul tau! Ma caut disperat prin buzunare si iata, il gasesc in sfarsit. Iti ofer acest buchet de flori macinat in odorizant pentru ca mi te-ai oferit.

Erai virgina, iar eu un taur in calduri. 195 ti-am dat pe Autostrada Soarelui, iar tu n-ai plans si mi-ai soptit c-ai fi putut mai mult. Stiu, stiu, dragostea mea, dar cine sa mai vada ca aerul conditionat era pornit? Si mai aveai si-o tona de nisip in portbagaj. Asta se ascundea in pungile care ti-au coborat fundul in asa hal. Ce te-ai mai speriat, credeai ca-s pungi de celulita. Am discutat tot drumul despre una, despre alta. Mi-ai spus ca-ti place tricoul meu cu Margaret Thacher, iar eu te-am complimentat sincer spunandu-ti ca si tu esti o “doamna de fier”.

Zeci de momente de neuitat imi alearga acum bezmetice prin minte. Cateva s-au oprit sa-si traga sufletul. Iti mai aduci aminte, doamna Focus, cum am mintit o prostuta ca numele tau de familie este Mustang si s-a culcat cu mine ca sa vada cum e cu nobilii? Ai fost putin geloasa si ti-ai tranformat rotile-n schiuri in Pasajul Lujerului. Recunosc ca m-am speriat teribil, dar, fie vorba intre noi, mi-a si placut putin, putin de tot. Mai rau a fost pe Timisul de Jos cand era sa ma integrez, celula cu celula, intr-un camion, dar in orice relatie sunt si riscuri, nu?

Da, ti-am promis o cotiera scumpa, ti-am spus ca-ti iau pneuri de iarna la Craciun, si uite cum, nu numai ca esti incaltata tot de vara, dar ai si-acum pe tine noroi de la Revelion. Nu plange. Oricum nu mai ai lacrimi in borcanul de parbriz. Ma jur sa-ti fiu fidel si sa te plimb mai des noaptea prin Bucuresti, sa te duc la Sinaia-n weekend la garaj sau sa te las si prin parcarile de lux sa vezi ce jante se mai poarta, ce facelift-uri si-au mai facut prietenele tale.

Iti iau si GPS cu harta galaxiei, casetofon cu mp3 si 200 CD Changer, iti pun si geamuri fumurii si, in sfarsit, imi iau din portbagaj gratarul vechi de mici. Vreau sa ne impacam! Iti intind mana, intinde-mi si tu portiera. Hai sa te imping usor, usor, pan’ la benzinarie si sa-alergam de ultimii 50 de RON.

Articol publicat in februarie 2008 in revista ProMotor.

Citeste si Memory Sick

Valentina

Numele tau E un N luat de-un VAL
Purtat spre TIN’ si spart apoi de-un A
ca de un mal.

Jurnalul unei masini de lux

După o noapte în care am dansat la turaţie maximă de era să sară tabla de pe mine, astăzi am fost trezită, precum Marie Antoinette, de către iubitele, amantele şi servitoarele stăpînului meu, pentru o baie cu spumă şi un plin de benzină scumpă. Oare nu se gîndeşte nimeni că am nevoie şi de puţină odihnă după un bal, după un salon auto oval, la care a trebuit să fac impresie?

Pînă la tura zilnică de Dorobanţi, sper să apuc să scriu pe laptopul de pe bord cum a fost azi-noapte. Dar să ejectez mai întîi CD-ul ăsta cu minimale, ca să mă pot concentra. Păi… am ajuns la petrecere pe la ora doişpe şi am fost remarcată de la început. “Vai, dar ce bine arătaţi, doamnă!” m-a complimentat domnul Jaguar, cu accentul lui old British. M-am înmuiat toată.

Era atît de elegant, atît de rafinat, fumînd trabuc şi sorbind din bidon ceai negru cu lapte. Nu m-am întins prea mult la glume, căci nu-i stă bine unei doamne. Toată seara am stat la şuetă cu madama Ferrari. Mi-a atras atenţia că, la un eveniment atît de important, unii au venit îmbrăcaţi sport. Ce ridicol! Nu sînteţi la WRC, măi băieţi, să intraţi accesorizaţi cu eleron pînă-n cer şi spoiler pînă în pămînt!

Golf chiar o fi luat-o razna de şi-a tras atîtea stickere? Bine, tipii ăştia recunosc măcar că o ard comercial. Pe cînd BMW tremură de nervi. Chiar era să verse pe el o Mini Cooper de şampanie: “Deşi sînt un intelectual neamţ rasat, în pantaloni scurti, am priză în România doar la ţărani!” Doamna Audi avea aceeaşi problemă, însă nu părea chiar atît de afectată. I-am consolat totuşi pe amîndoi cum am putut, deşi m-am bucurat în sinea mea că şi alţii au probleme de incomprehensibilitate, dragă. Bine că mi-am amintit să scriu cît de mult s-a îngrăşat Land Rover.

D-abia a încăput pe uşile salonului. Două distinse doamne l-au poreclit “Hummer”. Cu “u” sau cu ”a”? Răspîndind în jur numai idei Smart, tot Mercedes a fost vedeta serii. Dar… parcă prea multe fiţe! De cînd cu SLR, ultimul copil conceput cu soţul său MCLaren, nu-i mai ajunge nici ei nimeni la nas. Şi dacă tot a venit vorba de copii, Renault a sosit însoţit de Dacia, fata mai mică. Lumea, pe la petrecere, bîrfea că se vinde cam ieftin puştoaica.

Fiat a fost băgat în seamă de toată lumea. Şi el a venit cu ăia micii. Bravo a cîntat la vioară piesa Giannei Nannini, “Meravigliosa Creatura”, iar 500 a dansat ca un copil. Tot doamna Ferrari mi-a atras atenţia că Jeep a început să semene cu Karl Lagerfeld. Kia, Ssangyong şi Hyundai se uitau la el ca la un zeu. Am schimbat cîteva vorbe şi cu Honda, celebra creatoare de modă. Mă uimeşte felul cum reuşeşte să rămînă mereu la fel de nonconformistă. Este timidă şi violentă în acelaşi timp.

Ştie că este sexy şi are mereu zîmbetul pe buze. Doamna Civic a venit la braţ cu misteriosul Nissan 350 Z. Ce cuplu! Ford şi-a păstrat şi anul acesta unda de mister. Mereu diplomat, genul de băiat care tace şi le face. Nu a pomenit nimic despre vila de la Craiova sau despre fetiţa superbă pe care o aşteaptă. Soţia s-a scăpat că îi vor pune numele Verve. Mazda s-a aşezat la masa din spatele lui Ford şi a încercat disperată să-i atragă atenţia.

Skoda a dezminţit zvonurile cum că Volkswagen ar fi homosexual: “Vă jur că nu s-a culcat niciodată cu Seat! Este amantul meu. Iar A5 este dovada clară că încă mai intră şi sub prelata soţiei sale.” A mai vrut ea să ne spună ceva, dar s-a abţinut. Tocmai trecea, cu un pahar de vin roşu pe capotă, bătrînul viril Porsche. Trebuie să închei aici. Stăpînul tocmai a pus un deget pe mine şi vrea să-i recunosc amprenta, ca dovadă de iubire. Piu-piu! Vrum! Vruumm!! Am plecat!

Citeste si Let’s play the movie

Cazierul copilariei mele

Cu lacrimi dulci am intampinat momentul in care mi-am regasit carnetul de note din clasa a doua. La final scrie: “Deranjeaza in permanenta ora, se intoarce la banca, rade, vorbeste, face diverse comentarii care nu au nici o legatura cu ora.” Unele lucruri nu se schimba niciodata…

Cea mai scurta poveste a lumii, scrisa de guatemalezul Augusto Monterosso

Cea mai retorica intrebare

Oglinda, oglinjoara
Taie-mi venele si spune-mi mie
Cine are cel mai pur sange
Din herghelie ?

Citeste si Paradox pulmonar