Rat B

Weekend-ul trecut eram epuizat dupa o tura completa de Herastrau, asa ca i-am cerut unui extraterestru sa ma lase sa-mi trag sufletul pe banca lui. Celelalte erau pline de mosi dubiosi. Mi-a explicat ca vrea sa inteleaga cine suntem, cum traim, ce obiceiuri avem. L-am sfatuit sa n-o mai arda aiurea si sa faca niste plimbari cu autobuzul. Sau cu troleul! Aceste OZN-uri (Obiecte Zornaitoare Nemodernizate) sunt cele mai sincere carti de vizita ale fiecarui loc de pe pamant. La noi put! In plasele de rafie varza murata este prea grea, iar ceapa de dedesubt nu are putere sa o mai tina si crapa deasupra bucatilor de telemea.

Unii mai incearca sa acopere mirosul scotand cate hamburger si devorandu-l in fata tuturor, insa nu reusesc sa acopere dezastrul natural. Cand se intampla kestia asta vara, in noile trolee bucurestene, singura solutie este evacuarea, caci au geamuri mici, de masinute Matchbox, iar aerul conditionat distruge doar gatul soferului. Daca pe la Londra sau prin alte locuri, mai poti sa schimbi o vorba cu conducatorul autobuzului, sa-i arati biletul sau sa-l intrebi cum se ajunge la Westminster Abbey, la noi omul e inchis in vid. Nici macar nu-l poti vedea, pentru ca pe geamul despartitor si-a pus doua postere cu Jenna Jameson, un halat de baie si o patura prinsa in piuneze.

Dupa ce ca e baricadat, mai asculta si muzica. Ultima oara cand m-a prins controlul fara bilet in troleu, au urlat aia la el un sfert de ora sa blocheze toate usile ca sa nu fug. D-abia a auzit! Cand, in sfarsit, le-a blocat, eu ajunsesem deja la usa din fata, pe care am deschis-o de la clantusul de desupra (pe care il foloseste soferul cand ii cad antenele), am impins usa si am fugit. E ciudat cum controlorii stau de dimineata pana seara la Kogalniceanu, dar nu au mai fosti vazuti intr-un 311 de decenii. Daca esti prost, le dai patru sute de mii. Daca nu le arati buletinul, urla la tine si te lasa in pace.

Intr-adevar, unul din 300 te poate duce la sectie, in fata careia, inainte sa intrati, ii dai dreacu’ 40 de lei ca sa scapi de el. Prin mijloacele noastre de transport la comun se asculta Romania Actualitati, spre disperarea pokemonilor ca mine. Intr-un timp bagau si teatru televizat: rula la infinit un spot cu raposatul Ernest Maftei mancand salam. Si mai nashpa e cand se baga Salam din telefoanele mobile sau cand un grup de cersetori fac patru ture de autobuz urland “Ruga pentru parinti”. Un domn respectabil, mai marinimos din fire, a scos din buzunar un “Mars d-aici ca-mi amintesti de mama care a murit si-ti sparg fata”. Stiu ca nu trebuia sa rad, dar nu m-am putut abtine! Hotii de buzunare sunt prinsi foarte rar. Ei m-au prins pe mine de doua ori, eu pe ei niciodata.

Noroc ca mereu te suna cate un amic de-al lor si-ti spune ca a gasit intamplator un portofel cu acte si ca ti-l da, daca-i dai. Cel mai frica mi-este de nebuni. Cred ca au evadat chiar cei mai periculosi. Uneori nu stii daca se cearta singuri sau cu tine si te trezesti cu un pumn in gura instant. Odata am mers de la Valea Ialomitei pana la Universitate langa unu’ care se clatina, vorbea limbi necunoscute si se juca cu niste sarme foarte dubioase. Tocmai atunci cand trebuia, nu s-a ivit nici un batran caruia sa-i cedez locul. In rest… am stat numai in picioare.

Da stiu, unii nu merita, dar nici eu nu merit sa stau jos la cate pacate am. In general, cu troleul, se sta in blocaje. Cand nu se sta se zboara. Cand se zboara, troleului ii cad antenele. Il stiu pe unu’ care chiar nu poate sa ia niciodata corect curba de la Medicina. Dar chiar nu reuseste, frate! In cazurile astea, mai pierzi inca un sfert de ora pana le potriveste. Citesti cu inca patru invivizi Libertatea lu’ ala de sta jos, mai dai un telefon sau te holbezi la picioarele superbe ale tipei din fata ta. Apropo: in autobuze chiar sunt femei frumoase. Mereu altele!

Articol publicat in Mai 2008 in revista ProMotor.

La gradi (3) - Fragment din “Jumatatea mea de pat”, roman in curs de aparitie

Eu am sa va vorbesc putin despre mancarea de la gradinita. Nu am suportat niciodata gemul pe paine pentru ca nu am conceput niciodata ca se poate manca la micul dejun ceva dulce. Pentru mine mancarea este sarata, iar desertul este dulce. In fiecare dimineata numai asta mi se dadea. Si eram obligat sa mananc. De baut, ne dadeau lapte turnat in cani cu doua ore inainte de servire. Dupa ce ca era rece, mai avea si caimac. Nimic nu mi se parea mai scarbos decat crusta aia lipita de lingurita. In fiecare dimineata imi venea sa vomit, insa nimanui nu-i pasa ca ma aflu la un pas de hepatita.

La pranz mi se dadea obligatoriu ciorba de zarzavat. Degeaba incercam sa dau zarzavatul scarbos pe marginea farfuriei din metal (da ! exact ca la puscarie !), caci imi cadea inapoi in zeama aia oribila. Piure cu carne la gratar ni se dadea o data la doua saptamani. In rest, pilaf lipicios sau spanac. Voi mancati asa ceva? Mancati iarba fiarta? Si daca da, o mancati fara un ou ochi deasupra? Inseamna ca sunteti vaci. La desert ni se dadeau mere. Pai la cati meri avea bunica-mea in gradina, numai mere mi-as fi dorit la desert. Probabil ca parintii dadeau bani si pentru mancare mai buna, insa se faceau manarii.

Intre micul dejun si pranz eram lasati sa ne jucam sau invatam sa coasem, sa festonam, sa ma f#| pe ele de activitati comuniste! Daca loveam pe cineva, daca ii luam papusa unei fete, primeam o pedeapsa oribila care m-a marcat pe viata. Cu cordonul de la uniforma eram legat de maini si apoi de scaun in mijlocul clasei. Toti ceilalti radeu de tine si se jucau in fata ta, pe cand tu, legat, ii priveai cu lacrimi in ochi. Copiii parintilor care aveau funcii inalte la primarie, la Mefin Sinaia sau care erau profesori, nu erau legati niciodata, primeau note mari la lucari si erau laudati. La serbari ei primeau roluri de printi, de Mos Craciun, de imparati, pe cand noi ceialti primeam roluri de c*c*t. E ca in cinematografie. Daca te f#%i cu regizorul, primesti rolul principal.

Eu am fost iepure si, de ciuda, am mancat morcovul inainte de inceperea serbarii. In alt an am fost arici, iar mama a dat o gramada de bani pe costum ca sa apar eu acolo trei secunde. D-abia in ultimul an, tata a batut cu pumnul in catedra educatoarei si mi s-a dat rolul de Mos Craciun. Ni se confiscau si jucariile. Asa, fata un motiv intemeiat. Am avut o masina incuiata in cancelarie timp de o luna de zile. Intr-o tabara la mare mi-au confiscat punga cu scoici in care aveam si un arici superb si un drac de mare mic si frumos.

 

(Cuvintele obscene sunt cenzurate pentru cei carora patronii le-au blocat computerele pentru site-uri porno prin filtre pentru astfel de cuvinte.)

La gradi (2) - Fragment din “Jumatatea mea de pat”, roman in curs de aparitie

Olimpia este o alta fata care mi-a placut la gradinita. I-am furat mamei doua inele din argint si i le-am dat. Ii multumesc si acum mamei ca m-a iertat si ca nu m-a pus sa i le cer inapoi ca sa ma fac de ras la o varsta cu personalitate. Am mai avut o relatie cu Oli ceva mai tarziu. Am scris despre aceste fete pentru a va face sa intelegeti ca gradinita si colegii de acolo, buni sau rai, m-au marcat pe termen lung. B*7)**, dusmanul meu de atunci, cel cu care ma certam pe masinute, mi-a fost dusman si in adolescenta. M-a tepuit de multe ori. Dar si eu pe el.

Apropo, mai p#l@ flasca, afla dupa atatia ani ca la mine sunt castile tale de studio pe care le-ai pierdut si le-ai cautat trei ani. M#i3! Te-ai dus ca ultimul c@(@t la 18 ani cu ma-ta de mana la mama lu’ Belanu la magazin ca sa te plangi, ca sa parasti, ca sa rezolvi problema. Vai de p#j@ ta. Dupa ce ca erai ratatul scolii, mai si umblai cu o tipa mustacioasa. Iar apoi ai umblat cu L/$/@, pe care am avut-o inainatea ta. :))) Banuiesc ca nu mai sunteti impreuna. Era destul de inteligenta.

Omul asta le-a dat pe rand tepe tuturor prietenilor sai in ultimi ani, exact cum imi dadea si mie tepe la gradinita. Ultimul pe care l-a tepuit este Belanu. Prost si Belanu, ca doar l-am avertizat de o mie de ori. Am realizat daca omul este inger sau jigodie inca de mic. Daca, prin absurd, ii crap capul unui pusti de cinci anisori care are un caracter oribil s-ar putea sa scap lumea de cel mai mare excroc si porc si bulangiu. B*7**  era protejat in permanenta de educatoare pentru ca mamica lui, alta javra, avea un magazin de unde ele se aprovizionau moca.

Educatoarea mai in varsta era oricum destul de bogata pentru ca sotul ei conducea o banca sau ceva de genul asta. Cealalta era mai amarata, parasita de sot si lasata sa-si creasca singura fata. Fata care era tare de treaba. Numai ca maica-sa se purta cu ea la fel de oribil ca si cu noi. Intr-o zi, cand noi serveam pranzul, fata, care era deja la scoala in clasele primare, a venit sa-i spuna, cu lacrimi in ochi, ca a luat o nota mica. Probabil un noua sau un opt. A urlat la ea si a batut-o crunt in fata noastra.

A pus-o pe un scaun si o tot plesnea. Unii dintre noi radeau pentru ca astia micii au o rautate nativa. Altii au lasat capul in pamant compatimind-o. La fel am facut si eu. Dovada ca n-am uitat faza aia nici dupa aproape douazeci de ani. N-am fost niciodata de acord cu violenta aplicata pe copii, dar atunci cand un mititel este batut de parinti de fata cu alti copii, mi se pare si mai umilitor. Ii distrugi personalitatea. Il trasformi intr-un ratat sau il inraiesti prea tare. Sunt, cu siguranta, momente care te marcheaza.

Pana la urma, dupa atatea batai, M%^/(@, fata educatoarei, nici nu si-a mai terminat liceul. A fugit cu un tigan in clasa a unspea si i-a turnat un copil. Asta dupa ce oricum o f#t#s3 tot liceul. Cine e de vina pentru toate acestea? Judecati voi!

(Numele vor ramane cenzurate pana la aparitia cartii. Iar cuvintele obscene sunt cenzurate pentru cei carora patronii le-au blocat computerele pentru site-uri porno prin filtre pentru astfel de cuvinte.)

Don’t Kill the Egg!

Marta era plina de nervi. Mi-a sugerat sa facem o petitie pe care sa o semnam cu totii in speranta ca ouale Kinder vor reveni la imaginea clasica, vor redeveni oua. Isi luase gandul de la a mai gasi la ea acasa, la Londra, oua cu coaja de ciocolata si galbenus din plastic in care se gaseste puiul, surpriza de asamblat. Probabil a sperat ca macar la noi, care suntem mult mai inapoiati, sa nu fi ajuns noua technologie care imparte oul in doua jumatati, una cu ciocolata, iar alta cu jucarie. I-am spus ca am gasit ce vrea ea chiar la ei in aeroport. Marta s-a jurat ca nu mai sunt. I-am povestit cum acum un an a, descoperit oua ca-n copilarie la un butic din Sinaia. Omul le importase din Ungaria. Mi-am cumparat 12! Marta mi-a promis ca la prima vizita la MTV Hungary rascoleste toata Budapesta. Ne-am apucat intr-un MTv Break sa schitam campania “Don’t Kill the Egg!”. A intrat si Radu si ne-a spus ca sustine intoarcerea la ou.

Acasa am o plasa plina de surprize Kinder. Am si toata colectia de lei. Era bataie pe fetita cu cort. Cel mai des pica leul cu muschi. Pe la 3-4 ani am avut colectie de strumfi, apoi de karateka, toate masinutele de epoca si aproape toti soldateii de bronz. Ciocolata, in doua straturi (alb si negru) avea un gust magiiiiiiic de lapteeeeee. Toata lumea imi aducea de Paste, si nu numai, cate doua-trei. “Le-am ales pe cele care zornaiau, Bogdanel!” Multumeeeeesc! Imi lua mult pana le desfaceam. Amanam momentul. Apoi mancam ciocolata intrebandu-ma ce se ascunde in galbenus. Apoi citeam instructiunie, asamblam, ma jucam ore intregi cu baza mea secreta de sub scaunul pliant din dormitor. la intrare erau soldateii care pazeau, inauntru aveam masinute, avioane, elicoptare, cladiri din Lego. Ce frumos!

SARBATORI FERICITE!

La gradi (1) - Fragment din “Jumatatea mea de pat”, roman in curs de aparitie

In prima zi de gradinita am urlat la masa “Cine imi incarca lingura?”, pentru ca acasa, avand trei anisori, eram obisnuit sa-mi dea mama in gura. Eram foarte slab si nu mancam daca nu mi se spunea ca lingurita este o macara, iar gura mea un depozit. Educatoarele au ras de mine si i-au pus si pe ceilalti cacati la cur sa rada. Timp de trei-patru ani s-a facut misto de mine pe tema asta si nici acum nu vad ce p#/@ mea era de ras.

Daca o educatoare nu intelege un joc inventat de un parinte pentru ca un copilas sa pape, atunci ce dracului mai cauta acolo ? In fiecare dupa-amiaza, fie ca ne era sau nu somn, fie ca parintii ne culcau cu o seara inainte de la 19 sau de la 23, trebuia sa dormim! Cine nu dormea primea cea mai groaznica amenintare: ca va ramane peste noapte inchis in cladirea grandinitei. Stateam cuminte sub plapuma si numaram oi, imi imaginam o masinuta superba, ma gandeam la niste desene animate, dar degeaba. In loc sa fie multumite ca stau cuminte, veneau la mine, dadeau plapuma la o parte si imi verificau ochii. Peseme ca, de frica, ii tineam prea stransi. Se prindeau.

Frustratele dracului se simteau pacalite. Atunci cand nici macar un copil de trei-patru anisori nu te asculta, te simti ultimul om. Tata venea sa ma ia, iar educatoarele nu vroiau sa-mi dea voie sa plec. Se ambitionau pana cand plangeam cate o jumatate de ora. Tata le ruga sa ma ierte totusi, daca tot le-am promis ca maine am sa dorm. Insa banuiesc ca doamnele ii faceau cu ochiul sugerandu-i ca stiu ele cel mai bine cum se educa un copil.

Au reusit doar sa ma sperie groaznic si sa-mi insufle atata ura incat nu am mai dormit dupa-amiaza pana in clasa a cincea. Acolo insa, incercam din rasputeri sa adorm cand ne supravegheau ca pe niste detinuti. Erau si zile norocoase cand stateau prin cancelarie, iar noi, cei doi-trei dusmani ai somnului, le dadeam palme in cap celor care dormeau sau povesteam fiecare cate ceva. Ce-am mai ras de Andreea. “Furnica” ii spuneam ! Se schimba in pijamale si i-au intrat chilotii in fund.

Copiii din ziua de azi care vad chiloti tanga pe mamele lor si pasarici pe net nu ar mai rade de o astfel de faza. Noi insa, ne-am c@c@/ pe noi de ras. Doamne cata caterinca am putut sa facem de ea! Furnica era oricum vedeta porno a gradinitei. Era singura care statea in taberele de la mare in pasarica goala pentru ca parintii insistau ca ea sa se bronzeze uniform. Ulterior a devenit iubita mea pe la 13-14 ani, insa, pentru ca iubeam o colega de clasa in acea perioada, i-am dat papucii. Si-asa ea statea la Arad, iar vacanta de vara petrecuta la ma-sa mare la Sinaia se apropia de final.

Regretele au venit acum vreo 5 ani, cand a castigat un important concurs de miss si a aparut in cateva reclame. In prezent lucreaza pentru o importanta casa de moda. Dar pana la urma de ce sa ma oftic? Chiar nu era cine stie ce frumusete, frate! De un’ sa banuiesc eu ca din broasca va deveni printesa?

Bogdan ar vrea sa fie eu. Numai asa s-ar crede Dumnezeu!

Prezenatand toata copilaria clipuri pe la tv-uri locale, lucrand apoi in radio atata amar de vreme si ajungand intr-un final la MTV, este absolut normal sa ai mintea f#t#t@ din punct de vedere muzical. Iti vine inevitabil in minte, seara, inainate de culcare, o intrebare absolut cretina: “Ce artist mi-ar fi placut sa fiu???”. M-a framantat vreo sapatmana subiectul, timp in care sute de muzicieni celebrii au dat proba pentru celebrul concurs “Bogdan ar vrea sa fie eu. Numai asa s-ar crede Dumnezeu!” Show-ul a fost incredibil. Imi pare rau ca mi-e atat de lene sa vi-l povestesc. Bai, numai decorurile au costat 70.000 E!

Cel care mi-a atras atentia cel mai tare, tipul de care m-am indragostit iremediabil (in sensul heterosexual al cuvantului) a fost Mike Skinner, pe numele sau de scena The Streets. Imaginati-va un rapper englez care se imbraca in jeansi absolut normali, bashketi simpli si pulover intr-o culoare, din care iese timid un guler de camasuta in carouri. Freza nu iese cu mimic in evidenta. E putin sasait si are o figura geniala, de soricel. Dar nu e nici pe departe urat. Daca as fi fost regizor i-as fi dat rolul principal intr-un film.

Nu are clipuri cu dansatoare goale, masini scumpe si decoruri de cacat cu mii de beculete care sa-ti inspire falsitate, nu poarta razboaie cu alte trupe si nici haine largi sau bling-bling-uri. A lansat trei albume destepte, pe care le canta live in concerte cu trupa completa in spate: backing vocals, clape, tobe, bas si chitara (Morgan Nicholls a cantat cu Gorillaz si cu MUSE, trupa care a castigat locul doi la concursul din mintea mea). Asta inseamna ca nu vine pe scena cu negativul tras pe CD si un amarat de DJ care sa frece platanu’. The Streets fac hip hop!

Versurile lui Skinner - care suna cam asa: “Dry your eyes mate/ I know it’s hard to take but her mind has been made up/There’s plenty more fish in the sea/ Dry your eyes mate/ I know you want to make her see how much this pain hurts/ But you’ve got to walk away now/ It’s over” - vorbesc despre Dumnezeu, despre tristete, dragoste si ura, despre lifestyle-ul clubber-ilor din UK, despre socul pe care il poate avea un tip cautandu-si disperat iubita intr-o vila veche imensa, la o petrecre, fiind convins ca ea il inseala, despre farmecul unei partide de o noapte intr-un hotel, despre.

Londonezul asta a dat un nou sens hip hop-ului, umplandu-l de sensibilitate, bun simt englezesc, dar si de ironie englezeasca, de abordari absolut originale, de bituri lente si sunete din alte lumi. I-am spus unui prieten ca rapper-ul meu preferat e un tip timid, sasait, imbracat in puloveras, care sufera de epilepsie de la varsta de sapte ani, dar caruia ii pasa mult mai mult de puii omorati in conditii oribile de catre cei de la KFC. Amicul meu s-a amuzat copios, iar apoi m-a intrebat: “Acum zi-mi pe bune, ce rapper iti place cel mai mult?”

Dry Your Eyes

Could Well Be In

Blinded by the Lights

Never Went To Church

   & Your Song…

… … …

BN introduce MuseK

 

MuseK, unul dintre cei mai buni prieteni din copilarie.

L-am creat impreuna cu Duricu Matei, un coleg de clasa, intr-o ora plictisitoare de chimie, acum multi, multi ani. Printr-a saptea parca. Stie sa faca o multime de kestii porcoase. Va aparea destul de des p-aici. Va ilustra articole, poezii sau va sta pur si simplu. 

Frigul

Primesc cu bratele deschise intepaturile scurte cu ace minuscule de gheata. Imi trec prin geaca si prin vechiul hanorac albastru Umbro. Stau rezemat de gardul cu bare groase de metal pe care le strang in mana pana simt ca s-au mai incalzit putin si atunci ma desprind de portiunea respectiva pentru a-mi muta palma imediat langa. Da! Acum se bucura din nou.

Privesc parcarea mare si goala ce imi trage de coada ochiului drept catre dreapta si de coada ochiului stang catre stanga. Asfaltul este atat de drept, incat cred ca l-au intins cu un buldozer mare cat un stadion. Mintea imi fuge pe stadion. In jurul meu oameni imbracati gros, cu maini vinete ce extrag cu greu, din pricina tremuratului, cate o samanta de floarea-soarelui si o baga intre buzele crapate iesite de sub fulare.

Cineva inscrie pe teren, iar galeria isi ridica cu greu mainile ca sa aplaude lent. Nici nu mai pot striga. Din gura le iese un suier care impinge semintele nemestecate. Dau pe ei, incearca sa se stearga pentru ca vor avea scandal mare acasa cu sotiile care d-abia ieri le spalasera gecile, dar nu reusesc sa-si coboare prelungirile inghetate deasupra capului.

Mintea mi se intoarce de pe stadion. Pe astfalt sunt trasate cu vopsea alba linii groase, perfect paralele, taiate la capete de alte linii scurte, subtiri, perpendiculare si la randul lor perfect paralele intre ele. Catre iesirea din parcare, liniile lungi si groase tind sa se intersecteze, insa nu reusesc. Incet, incet, picioarele imi devin asfalt, iar mainile barele gardului, spatele mi-e gardul. Dardai.

Pe nari si pe gura imi ies aburi grosi care se sparg intr-o clipita. Simt ca inca mai pot sa-mi misc mainile, dar nu vreau, nu, nu v…v…vreau. Frigul este tot ce mi-am dorit vreodata, este PLACEREA. Toata viata mi-am spus si le-am spus ca sunt de la munte, ca am crescut pe creste, ca iubesc vantul si ploaia si gerul. Inca as putea sa-mi bag mainile in buzunare, desi ar fi un chin. Ca le misc acum si le bag in buzunarele gecii, sau mai rau, in ale jeansilor sau ca le bag intr-o menghina… mi-e tot una.

Curiozitatea ma macina. Oare as simti durere, usturime sau poate voi simti ca buricele degetelor mi-au luat foc, ca oasele lor mi-au fost zdrobite cu ciocanul? Bate din nou vantul foarte puternic si gem de placere. Nici o femeie nu a reusit sa-mi provoace simultan cate un orgasm puternic pentru fiecare centimetru patrat de carne din corpul meu. Frigul umed este mai bun decat o femeie umeda.

Memory Sick

Primul meu mijloc de transport a fost căruciorul, însă prefer să nu discut despre el, pentru că nu mi-l amintesc. Al doilea a fost premergătorul, pe care iarăşi nu mi-l amintesc. Prima “maşină” cu care m-am dat, inclusiv prin memorie, a fost tricicleta verde. O mai am şi acum prin magazie şi mă minunez cînd o văd atît de mică. Mi se părea uriaşă şi imposibil de urnit.

Preferam să mă împing cu picioarele în loc să pedalez, deşi ştiam că în acest fel n-aveam nici o şansă să prind viteză. Lenea cea cruntă m-a ajuns din urmă şi nu şi-a smuls ghearele din picioarele mele nici pînă astăzi. Crezînd că am să fac totuşi puţin efort cu un “bolid” mai evoluat, ai mei mi-au cumpărat un cart, fără motor, pentru copii. Era negru, superb, imitînd cu talent maşinile de Formula 1.

Avea volan alb – singurul care mi-a mai rămas – din metal, scaun învelit în piele şi roţi groase, cu cauciucuri pline. Tata mă împingea, iar eu, cu picioruşele atîrnate, mă relaxam ca un dovleac. Cînd frînam, îmi infigeam beţele cu genuchi în nisip, dînd naştere la nori de praf.

După ce am suflat de faţă cu toate rudele în tortul cu cinci lumînări, l-am rugat pe Vasile, un personaj extrem de interesant, despre care vă voi vorbi cîndva, să-mi facă un căruţ cu rulmenţi. Asta era marea fiţă p-atunci. Precursorul skateboardului exista în balcoanele noastre şi pe străduţele cartierului în mii de variante. Unele erau simple scînduri late traversate de jumătăţi de cozi de mătură pe post de axe.

La capete aveau rulmenţi stricaţi, aduşi de taţii noştri care lucrau cu sîrg la Mefin Sinaia. Alţi copii aveau căruţ cu scaun, iar pe post de volan foloseau o sfoară de care trăgeau la curbe. Unii preferau să frîneze direct cu tălpile tenişilor. Eu îmi bătusem în cuie, în spatele “punţii faţă”, două bucăţi de cauciuc pe care le apăsam la pământ. De multe ori frînele nu ţineau şi făceam buboaie, buboaiele făceau coajă, dar rupeam coaja şi eram ca nou.

Vara la mare era minunat. Mă simţeam ca un rege în gărgăriţe. Singurul efort pe care trebuia să-l fac era să deschid gura şi să strig “Mai vreau o tură!” Cînd mă plictiseam, îmi luam din borcan trei-patru picături de lacrimi cu care mă machiam şi activam sirena. Nu o opream pînă nu-i fisuram lu’ taică-miu timpanul: “Vreau la maşinuţeeeeeeeee!” Mă uitam la ele cum mă uit acum la un Ferrari.

Fantastice! În zeci de culori, cu pedale şi volan, acţionate de sîrma electrică de deasupra. Scîntei! Super! Se buşeau! Super! Mergeau şi cu spatele! Super! Tata le conducea – cred că-i plăceau şi lui – iar eu eram în al nouălea cer. Anii au trecut brăzdaţi de lungi pauze de învăţat. Cînd eram prin clasa a cincea, a explodat moda Mountain Bike! Toată lumea avea cîte una: cu 18 viteze Shimano, cu 21 de viteze Shimano, cu 30 de viteze.

Dacă n-aveai bicicletă de munte, erai pielea p..ii în parohie, vorba reclamei la Erdeesh. Te mai scoteai doar cu un BMX de făcut scheme, dar cu ăla nu te puteai tăvăli prin noroiul din pădure. Toată familia a pus cîte o sută şi mi-au cumpărat o ţoaglă Omega, italienească. Ne adunam cîte zece şi mergeam încă zece kilometri de la locul în care ne rătăceam. Ajunseserăm obsedaţi. Mergeam pe biclă şi-n casă.

Am învăţat cu greu să-mi păstrez echilibrul, după ce m-a ţinut tata de şa vreo 16.837 de ture de stadion Carpaţi. Dar şi cînd mi-am dat drumul! Trînte n-am luat prea multe. Una singură mi-a decojit genunchiul cînd am pus o frînă întoarsă pe nisipul din faţă de la Loto Prono.

Şi ultima chestie cu care am zburat a fost scuterul lui Vlad. Îşi luase Vlad o rîşniţă penală de la seven hand, neagră. Pornea după ce-l împingeam noi un kilometru. Drăcia aia mi-a pus capac după ce, în lipsa frînelor, mi-am bubuit faţa de un mare semn de circulaţie: STOP.

Articol publicat in martie 2008 in revista ProMotor. In numarul din aprilie puteti citi “Drumul Taberei Noastre”.

Mi-e tare dor de bicicleta mea

Acum rugineste intr-o magazie. E inconjurata de scanduri pline de cuie si de placaje pline de praf, de intuneric plin de intuneric. Mi-e tare dor de bicicleta mea. Nu mi-e frica de soareci, mi-e frica de sobolani. Nu mi-e frica de viata, mi-e frica de timp. Mi-am pedalat copilaria, iar acum m-am oprit. Vreau sa dau la o parte lemn cu lemn, sa o scot, sa caut doua ore o pompa prin vecini si sa ii umflu rotile la maxim. Una sau doua atmosfere incapeau? Vreau sa o sterg de praf, sa ii ung lantul, sa o intorc invers si sa ma minunez ca totile sunt inca bine centrate. Apoi vreau sa o pun la loc pe roti. Si sa zbor!