Cu luna dupa ureche, Mai bine tac si alte poezii noi

Cu luna dupa ureche

 

Hat, hat, hat, hat, te balansai

Si mangaiai un sobolan cat un motan.

Al dracului, cat de frumos dormea! Cat de frumos dormea!

Ce pofta de moarte-ti facea!

Ascultandu-te povestind, asa, cu luna dupa ureche,

Cu cuvinte de pe vremea cuvintelor,

Cine stie de cand nu mai respiram…

 

 

Mai bine tac

 

Mai bine tac in mortii mei si zic mersi:

Altii nu vad decat cotete, de la ei din bucatarii.

Dar eu, prin geamurile mici, ca de chilii,

Te vad cum iti ridici cortinele, in bordelul de vizavi.

Asa ca ii sarut nevesti-mi, de noapte buna, starile,

Mirosul ei de gospodina sa imi desfunde narile,

Ca sa te-adulmec de departe, tarfa plina.

 

 

Inainte sa te arunci in gol

 

Inainte sa te arunci in gol de pe stanca

Nu te uita in jos, ca ai sa ametesti

Si va parea un accident stupid.

Inainte sa te arunci in gol de pe stanca

Trebuie sa fii perfect lucid.

 

Inainte sa te arunci in gol de pe stanca

Nu te uita in sus, ca ai sa te simti vinovat

Si va parea ca nici pe moartea ta nu esti stapan.

Inainte sa te arunci in gol de pe stanca

Trebuie sa fii total nebun.

 

 

In casele parasite in graba

 

In casele parasite in graba, bibliile au ramas pe masa.

Tocmai spusesera la televizor unde sa le deschida si ce sa citeasca.

Prin ferestrele sparte, vantul intra si le rasfoieste:

Apocalipsa dupa Ioan, apocalipsa dupa ureche, apocalipsa lu’ Peste.

 

…

Citeste si Haruki Murakami

“La răsărit de Eden” de John Steinbeck

Eu oricum nu prea vad bine, asa ca, daca tot ating cartea cu varful nasului cand citesc, macar sa nu stau si incruntat. Pe cat e de desteapta ”La rasarit de Eden”, pe atat e de calda, de relaxanta, un roman cum rar s-a mai vazut in biblioteca tanarului psihopat Bogdan Nicolai. La randul sau, dintre toti cei devorati de mine in ultima vreme, John Steinbeck este singurul care nu a avut o copilarie traumatica, probleme cu drogurile, vizite la psihiatru si alte cochetarii de scriitor.

Ba chiar si-a petrecut primii ani de viata intr-o casa absolut superba din Valea Salinas (California), un loc prin care isi cara intelepciunea si personajele acestui volum delicios ca fructul de zmeur. In tinerete, Steinbeck a hoinarit prin toate statele americane intr-o camioneta cu rulota, impreuna cu Charley, cainele sau, iar mai tarziu i s-au ecranizat patru romane, unul dintre ele (Soareci si oameni) chiar de trei ori, a scris scenariul pentru alte zece filme greu de ignorat si a primit mai tarziu premiile Nobel si Pulitzer tot pentru… tot. Pana si moartea i-a fost frumoasa, stingandu-se la saizeci si sase de ani, dintr-un infarct, ca un american american.

     

La rasarit de Eden este “singura carte pe care am scris-o vreodata”, dupa cum insusi declara, o poveste despre bine si rau, despre putere si nevolnicie, despre iubire si ura, frumusete si hidosenie. Personajele, membrii familiilor Trask si Hamilton, sunt inspirate, precum Moromete, din realitate, Samuel Hamilton fiind chiar bunicul scriitorului. Si chiar se simte ca l-a cunoscut si ca l-a iubit inainte de a-l tintui intre coperte. Pentru ca Samuel, batranul imigrant irlandez cu minte de inventator, are ceva dintr-un tata bun sau dintr-un bunic intelept, ceva care-ti aduce aminte de copilarie, de credinta, de vise, de multe intrebari cu raspunsuri nu neaparat adevarate, dar cu siguranta linistitoare.

Si cum lumea are de fapt numai o singura poveste, cea despre bine si rau, la capatul celalalt al moralei se afla Cathy, femeia cu tragedie in loc de trecut, Kate, matroana si prostituata cu ochi neomenesti si dintii tot de fiara, Cathy/Kate, diabolica din viata fiecaruia, cea care te transforma din omida in barbat daca ii supravietuiesti sau in molie trista, misogina si frustrata daca-i ramai dator pe viata cu o viata. Tacuta, calma, intruchiparea raului mocnit, de fapt latent, vorbeste rar, doarme, viseaza, fixeaza undeva in zare un punct numai de ea stiut si il priveste indelung, gata oricand s-atace.

Era capabila de o relaxare totala intre momentele de actiune. De asemenea, stapanea la perfectie o tehnica fundamentala de lupta: sa-ti lasi adversarul sa-si uzeze fortele pana la infrangere sau sa-i indrepti forta impotriva propriilor lui slabiciuni. [...] Kate nu se grabea. Isi fixa telul intr-o clipa si apoi si-l scotea din minte. Se apuca sa-si elaboreze metoda. Isi schita un plan si apoi il ataca, iar daca prezenta cea mai mica slabiciune, il distrugea si o lua de la capat. Victima ei: Adam Trask, singurul care nu a putut mirosi prin coaja fina, veninul si amarul din marul pacatului.

Desi Charles, fratele lui, a vrut sa o izgoneasca atunci cand a venit de nicaieri, ranita grav, la usa lor, desi inteleptul Samuel nu a putut citi nimic in ochii ei, desi la fel de inteleptul servitor chinez, Lee, se temea de ea ca de demoni, Adam nu a vazut-o pe Kate decat cu ochii larg inchisi, vis din care nu s-a trezit pana la primul foc de arma care i-a strapuns umarul. Drama, depresia, dezastrul din sufletul sau leaga strans firul povestii de o discutie ce ii sta cartii drept cotor. Mitul lui Cain si Abel este dezbatut impreuna cu Lee si cu Samuel.

Cele saisprezece versete din capitolul patru al “Genezei” demonstreaza ca pana si Dumnezeu poate avea o preferinta, alegand jertfa lui Abel si respingand-o inexplicabil pe cea a lui Cain. Alungat, Cain simte nevoia de razbunare, iar aceasta este povestea fiecaruia dintre noi, povestea simbol a sufletului omenesc: Cea mai teribila groaza pe care o poate simti un copil este sa nu fie iubit si se teme ca de moarte sa nu fie izgonit. Cred ca fiecare om din lume a simtit mai mult sau mai putin ce inseamna sa fii izgonit. Iar o data cu izgonirea vine si furia, iar furia atrage dupa sine o fapta rea, razbunarea pentru izgonire, iar fapta rea aduce pacatul – aceasta este istoria omenirii.

Acelasi pasaj biblic arunca in capul lui Lee o multime de semne de intrebare, ca o bomba artizanala plina de cuie si bucati de metal. Acolo unde Dumnezeu il intreaba pe Cain de ce este suparat, El spune: Daca faci bine, vei fi bine primit, dar daca faci rau, pacatul pandeste la usa; dorinta lui se tine dupa tine, dar tu il vei stapani. Acest tu il vei stapani suna ca o promisiune facuta lui Cain ca va reusi sa invinga pacatul. Biblia Americana Populara nu il traduce ca pe o promisiune, ci ca pe un ordin, prin tu sa-l stapanesti.

Insa nici aceasta nu era forma initiala, cuvantul originar al scriitorului originar. Studiind ebraica alaturi de patru invatati chinezi, probabil singurii in stare sa foloseasca cum trebuie opiumul, in scop meditativ, Lee a gasit marele raspuns: Tu poti sa-l stapanesti! Cuvantul timsbel – ai ingaduinta – iti da posibilitatea de a alege. Alegerea, cea care il face pe om asemenea lui Dumnezeu. Bine sau rau? Bine SI rau. Instinct sau ratiune? Ratiunea instinctului. Pacat sau fapta buna? Eu unul, aleg pacatul si ma judec singur, iar daca citesti cartea asta, am facut inc-o fapta buna.

Citeste si “Herzog” de Saul Bellow

Caiete, foi, foiţe

Acum doi-trei ani, ziarul The Guardian publica fotografii cu camerele de lucru ale unor scriitori contemporani. Unele sunt adevarate birouri cu fotolii mari din piele, cu peretii acoperiti de carti, harti, tablouri si glob mare pamantesc. Altele, cat se poate de simple: o masa de lucru, un scaun si o canapea. Nu putini sunt cei care lucreaza in pat, acolo unde invatam si eu, in timpul facultatii, pana cand somnul ma lipea cu urechea de paginile reci ale manualelor de jurnalism. Unii scriu de mana, altii prefera un PC cu ecran mare, altii un laptop mic si cochet.

Nostalgicii tasteaza zgomotos la masini vechi de scris. Sunt si romancieri fara o camera de lucru, care isi gasesc inspiratia prin cafenele, camere de hotel si chiar pe bancile din parc. Sunt scriitori care aduna idei un an intreg si le astern pe hartie timp de doua-trei luni de vara sau de iarna. Nu fac nimic altceva. Doar scriu, scriu si consuma un camion de sandvisuri si o cisterna de cafea. Cei mai sarguinciosi lucreaza mereu, cate doua-trei ore pe zi si nu isi pun perechiile de pleoape sa se imbratiseze pentru intuneric pana cand nu au intepat foaia cu ultimul punct, ultimul punct dupa zece pagini perfecte, ultimul punct… Fiecare roman cu nebunul din spatele lui.

Si in timp ce sarbatoream aceasta mare diversitate, mi-am amintit ca scriu de mic nuvele, poezii, scurte povesti, ca altceva nu m-as vedea facand in viitor, decat daca nu voi putea trai numai din asta, decat daca imi va muri pushtiul cel cool de foame sau va urla nevasta dupa rochii minunate de care o voi dezbraca oricum. Asa ca m-am intrebat inevitabil cum este nebunul din spatele primului meu roman. Cum? Greu de spus. Caci eu nu am un loc anume in care imi place sa scriu: scriu la birou, scriu si acasa si in parc, in calatorii, in cafenele, in avion si in masina.

Nu sap in piatra cu aceeasi dalta: orice calculator e bun, scriu pe caiete, foi si foitze, chiar si pe cartele de metrou sau pe servetele. Notitele si ideile pentru primul meu roman sunt raspandite pe trei agende, in telefonul mobil, pe un memory stick, doua computere, in adresa de mail si pe cateva foi A4. Daca cineva ar vrea sa afle despre ce scriu, ar trebui sa fie medic psihiatru pentru ca unele ganduri suprarealiste nici eu nu mi le pot descifra. Ar trebui sa fie si hacker, grafolog, detectiv si bunicel la puzzle.

Singurul stalp de sustinere este stiloul de lemn cu cerneala neagra de care nu m-am despartit niciodata in ultimii zece ani. Daca scriu de mana, refuz pixuri, creioane sau alte stilouri. In afara acestui catarg, corabia mea nu are panze, ancora sau directie. Cat despre personaje… hmmmm… Daca urmaresc un personaj din viata reala, el trebuie sa transmita MULT. Si tare greu ii mai gasesti pe acestia.

Inconjurat de barbati care zilnic framanta si transpira joystick-ul de la consola sau telecomanda de la televizor, care dezbat Gazeta Sporturilor, discuta despre parcarile de la Mall, vor sa inlocuiasca tot ce nu au cu bani, poarta certuri nascute din frustrari si se intreaba mereu daca “as fute-o?”, “ai fute-o?”, “m-ar fute?”, “l-ar fute?”, “ne-ar fute?”, “s-au futut?”, e tare greu sa te inspiri. Inconjurat de femei slabe, care se complac in ipostaza de femei slabe, e si mai greu sa nu renunti. De ce n-au vise? De ce nu au curaj? De ce se-mbraca prost chiar si atunci cand se imbraca scump? De ce se lasa umilite, cand cu doar trei-patru rafturi de carti citite in plus, pot avea lumea la picioare?

Iar daca iti cauti personajul principal, trebuie sa fie PLIN DE VIATA. E tot ce simt, e tot ce stiu, trebuie sa fie plin de viata: nebun si frumos, nebun, nebun frumos. Distrus de vechi obsesii, sa nasca noi obsesii. Trebuie sa aiba drame, secrete, sute de povesti. Sa urasca de moarte, iar ceilalti sa-l urasca. Sa taca zilele, sa strige noptile. Sa rada perfid, pervers, sa vrea si sa nu vrea. Sa minta asa… doar ca sa minta, sa stie tot, dar sa nu recunoasca. Sa stie cum e, dar totusi sa se intrebe. Sa vrea sa fie scris, daca tot i-a fost scris.

Cand il gasesti, nu-i mai da drumul! Privindu-l, te va face fericit. Iubeste-l! Numai iubindu-l, ii poti afla iubirea. Ai cam vrea sa stii cum iubeste, nu-i asa?

Citeste si Maria

North Sea Jazz Festival 2010

Port mare, oras mic, cu cladiri ca de Lego: Rotterdam, numai bun de traversat intr-o jumatate de ora cu o bicicleta ruginita, cu banda Super-VHS in loc de lant, pe care sa o inregistrezi in slow motion pe fata visurilor tale, mereu alta, mereu blonda, cu nas carn si ochi senini. De fapt, aici toata lumea are lumina intre pleoape si nu te lasa sa-ti bei cafeaua singur decat daca iti doresti asta in mod expres. Si nu, nu-ti doresti, nu respingi zambete si povesti vii, mai ales daca ai viata in sange si nu facebook.

Si daca tot m-am razvratit impotriva digitalizarii, saptamana trecuta mi-am scaldat urechile in North Sea Jazz Festival, un fel de Ipod din lemn in care incap cam cincizeci de trupe live pentru fiecare zi de weekend olandez. Printre ei Dianne Reeves, Earth, Wind & Fire, Caetano Veloso, Sonny Rollins, Diana Krall, Herbie Hancock, Chick Corea, Macy Gray si Stevie Wonder. Bineinteles, ei au fost uriasi. Taci, ii asculti, ii asculti si te inchini. Surprizele au iesit insa din ouale mici.

Caro Emerald, de exemplu, este o grasuta cu tzatze medii si fund mare, venita de colea, de la Amsterdam, escortata de tobar, basist si chitarist, dar si de un DJ cu doctorat in scratch, un trompetist, un saxofonist si un… acordeonist! Dansezi dupa cum iti canta ea, pana cand, epuizat, arunci primele zece tokens pe bere rece la pahar. Norah Jones, in schimb, a cam sforait la microfon, iar sforaielile nu aveau nici coaie, nici piper. Poate ca numai “Chasing Pirates” a mai salvat-o de la injuratura internationala a post-comentatorului de youtube.

Cu o camasuta albastra, cravata rosie si pantaloni albi, cu o voce perfecta si glume bune, Matt Dusk iti demonstra ca in sala nu existau femei cuminti trecute de 40 de ani. In ochii doamnelor se citea numarul camerei de hotel si ora la care sotii plecau la alergat in parc, iar pe buze aveau tatuate buzele tale. De mic mi-am dorit sa-i vad live pe The Roots, dar sa si primesc la final un bat de toba semnat de ?uestlove, care tocmai si-a facut trupa cu Amy Winehouse, n-as fi visat nici dupa sase ore de coffee shop. Poate ca numai colaborarea dintre Nas si Damian Marley m-a mai surprins atat de tare la North Sea.

La Roberto Fonseca, intr-o sala intima si cocheta, pe randul 5, era stransa gashca noastra mare, condusa de Andi Moisescu si de unchiu’ Edy Balasa. Cel mai cristalin pian pe care l-am auzit vreodata, impanat cu saxofon si pasaje de voce cubaneza zgariata de havane. M-am dus in fata sa fac o poza si am incremenit acolo pana cand Victor a venit dupa mine si mi-a soptit: “Bogdan! Esti pe coca?”. “Nu sunt. Dar daca insisti…”. Eram doar hipnotizat. Eram WTF???!!!

Macy Gray este o doamna care face ce vrea din tine de la prima nota, sau, cel tarziu, de la primul “Hey, sexy people!”. Sexy erau si cele doua backing-vocaliste de inima neagra si de toba, dar cu fustitze rosii pana la fund si o mobilitate de sarpe cu clopotei. S-au descurcat de minune si cu puterea absoluta, castigata pentru cateva minute, timp in care Macy a inlocuit costumasul portocaliu cu o rochie argintie de seara. Asa si-a aratat ea respectul pentru “Creep” de la Radiohead, pe care a cantat-o delicccios.

Din pricina finalei Spania-Olanda, care a dat din coate pana si-a facut loc in program, Katie Melua a cantat atat de devreme, incat am fost chiar intimi. N-avea cum sa nu ma remarce in public, publicul ei fiind doar eu si inca doua-trei rusoaice care nu stiau versurile, dar le mormaiau bete. Si, ca sa inchei textul asta cu sala plina, am observat ca Joss Stone isi doreste atat de mult sa fie sexy, incat reuseste al dracului de bine.

Rade des la microfon, isi da capul pe spate, se sterge cu un prosopel intr-un fel care iti aseaza gandul pe savoniera din cabina ei de dus si isi implesteste parul in timp ce canta. Canta tot timpul, vorbeste cantand si nu pot sa va spun de ce, dar sunt absolut sigur ca inainte de concert a tras cu bancnota lui Franklin cateva linii albe de pe oglinjoara, iar asta o facea si mai sexy. Iar la finalul festivalului, Stevie Wonder a intrat pe scena la zece minute dupa golul Spaniei, iar dupa nici cinci minute de cantat, nu mai vedeai strop de lacrima portocalie pe obraz alb si fin. 

      

Citeste si Carla

“Posibilitatea unei insule” de Michel Houellebecq

Am ajuns sa citesc Posibilitatea unei insule, ascultand-o pe Carla Bruni, care a preluat poezia din romanul cu acelasi nume al lui Houellebecq. La possibilite d’un ile: un roman, o poezie, un cantec si un film, regizat chiar de autor. Insusi Iggy Pop se inspira din scriitorul francez cu care a legat o stransa prietenie. Si pentru ca toata lumea, care s-a asezat in hamacele primelor patru randuri ale acestei recenzii, sa iubeasca deopotriva muzica si literatura, trebuie spus ca… da, si Houellebecq canta ocazional. Ce-i drept, trilurile nu-i sunt la fel de reusite precum romanele, insa eu ii aplaud cu o admiratie aproape oligofrena pe cei carora le vine pur si simplu sa cante, sa danseze, sa tipe, sa picteze fara sa le pese daca au talent…

Ciudatul Houellebecq! Cel care i-a ingrozit pana si pe cei mai profesionisti jurnalisti, raspunzandu-le la intrebari dupa minute in sir de tacere, cel care chiar a adormit in timpul unui interviu, cel care locuieste singur in Irlanda intr-o casa cu metri cubi de castel. Houellebecq, cel ce a cunoscut pe rand copilaria departe de parinti, somajul, casatoria, nasterea unui copil, divortul, depresii nervoase urmate de internari in sanatorii de odihna, succesul, scandaluri de proportii si moartea sotiei intr-un atentat, reia in Posibilitatea… o parte din ideile obsesive din Platforma. Laitmotiv, individul obsedat de imbatranire care traieste intr-o societate obsedata de degradarea fizica, el insusi traumatizat de propria-i impotenta si de trupul din ce in ce mai gras si mai neingrijit al sotiei.

O alta tema intalnita si in „Platforma” ar fi religia. Plictisit si obosit de scandalurile provocate de afirmatia – “religia cea mai tâmpită este totuşi islamul” – care l-a adus in instanta, fata in fata cu liderii comunitatii musulmane, Houellebecq analizeaza si diseca acum o secta (Elohimi) al carei profet este un obsedat sexual care sta de vorba cu supusii sai in timp ce una din cele zece muze – mereu goale si pregatite – ii suge pula.

Din punct de vedere financiar, personajul principal pare rupt din cartile lui Murakami, caci are exact cat ii lipseste, ba chiar si mai mult, fiind un comediant francez de succes care a pus deoparte o suma care sa ii asigure linistea deplina pe urmatoarele doua-trei vieti cat de cat chibzuite. Insa, asa cum pot constata toti tipii obligatoriu destepti, posesorii de Jaguar XF, XJ sau XK parcat in fatza la Ritz, banii nu aduc fericirea sau aduc una falsa, indusa de reclame sau de filme, in care, de cele mai multe ori… s-a platit reclama. Cartea, dupa cum au observat si cei de la The Wall Street Journal, citati de editura Polirom pe coperta 4: reia, cu o subtilitate fara precedent, o tema recurenta in opera lui Michel Houellebecq: tendintele sinucigase ale lumii contemporane, o lume populata de personaje suferind din lipsa de dragoste.

Cartea reuseste sa-ti dea multe batai de cap prin afirmatii sfasietoare precum: In prima parte a vietii devenim constienti de fericirea de care am avut parte abia dupa ce am pierdut-o. Vine apoi o varsta, o varsta secunda, la care, cand incepem sa traim o perioada de fericire, stim din capul locului ca o vom pierde pana la urma. Si uite si una ceva mai amuzanta, care ma va ajuta sa continui povestea: Viata sexuala a barbatului se imparte in doua faze: prima, in care ejaculeaza prea repede, a doua, cand nu i se mai scoala. Divorteaza pana la urma de sotia „plinutza” si isi gaseste fericirea in bratele unei actrite de 22 de ani, care nu-si pierduse inca interesul pentru pardidele de sex cat mai dedicat si cat mai putin delicat.

Oamenii, crede personajul, au o perioada adolescentina sau post-adolescentina in care le incearca pe toate, dupa care… incep, incet-incet, sa faca sex rutinat si din obligatie. Dar Esther inca se impodobea cu latex, cagula, catuse si lanturi, iar explicatia, aflata ulterior. era ca… un rinichi nu-i mai functiona deloc, iar celalalt risca oricand sa se opreasca. Si iata cum, aceasta papusa ce ascundea in cutia bateriilor un secret teribil, l-a facut pe Daniel1 (da, exact asa il cheama) sa se mire ca, la 47 de ani, se afla in prima parte a vietii sexuale masculine, cand el se credea, de fapt, de muuuuulta vreme in cea de-a doua.

Iar ca o completare, relatarile lui Daniel24 sau ale lui Daniel25, proiectii din viitor ale lui Daniel1, ne arata ca in acesti tristi ani 2000, oamenii inca nu descoperisera ca impotenta este o cauza hormonala (din care eu inteleg – sper ca bine – o compatibilitate bazata inclusiv pe mirosul emanat de piele) si nicidecum una provocata de imbatranire. Tot de la ei aflam ca durerea fizica ar putea fi oprita printr-o simpla rearanjare neuronala.

Considerat cel mai mare scriitor francez in viata, Michel Houellebecq combina miraculos elemente din autobiografia unei minti bolnave cu o critica lucida asupra destinului umanitatii si presara peste ele o fictiune socanta si captivanta si multe trimiteri (de tip ekphrastic) la arta vizuala si muzica. Romanele sale nu se recomanda depresivilor si va asigur ca nu exista nici cea mai mica urma de umor in acest avertisment. Poate ca e mai bine sa nu constientizezi unele lucruri…

Citeste si Catolice adulterine

“Jurnal” de Chuck Palahniuk

Am citit si am vazut Fight Club acum fix zece ani si m-am indragostit de Marla (Helena Bonham Carter). Am cautat-o in cateva dintre prietenele din adolescenta si pentru ca nu am gasit-o, nu m-am mai atins nici mort de ceva creat de Chuck Palahniuk. Asta asa… in semn de protest. La pubertate ai nevoie sa protestezi impotriva oricui, sa dai si sa iti iei pumni, altfel te incalti cu frustrari si le tarsai prin viata. De curand, inainte de Craciun, am decis sa ma impac totusi cu americanul si am ales de pe raft nu Rant, nu, nici Sufocare, nici macar Supravietuitor, care merita putina atentie macar pentru faptul ca paginile ii sunt numerotate de la coada spre cap.

Am ales Jurnal, o carte cu titlu insipid, care in mod normal nu mi-ar fi atras atentia oricat de tare ar fi strigat la mine prin gura criticilor. Dar cum sa nu-ti lasi gandurile sagetate de un roman care incepe cu Azi e cea mai lunga zi a anului – dar care zi nu e asa? Jurnalul lui Misty Tracy Wilmot, fosta studenta la Arte frumoase, jurnal tinut pe timp de vara, cat timp sotul i se scalda intr-o coma profunda in urma unei sinucideri esuate. Cum l-a cunoscut? Cum a ajuns cu el pe insula si-apoi chelnerita intr-un hotel? Si, in final, cum va salva prin arta ei intreaga insula Waytansea? Astea-s delicii literare perfecte pentru un desert usor.

Ce poti manca mai consistent cu ochii din acest roman? Pai… sa tot fie o ora-doua de grafologie si chiar trei-patru de anatomie. Misty primeste zilnic telefoane de la persoane carora sotul ei Peter le-a renovat casa si le-a ascuns sub ziduri bucataria, debaraua sau toaleta. Spargand rigipsul cu cate un baros, clientii descopereau mesaje oribile, premonitorii, pe pereti. Noroc sau ghinion (in cartea asta totul e, de fapt, destin), la fel pateste si Angel Delaporte, personaj bizar, pasionat de arta, dar si de arta scrisului: Grafologia spune ca scrisul de mana dezvaluie cele trei laturi ale personalitatii umane. Tot ce se coboara sub nivelul cuvintelor, cum ar fi codite de la g sau y, tine de subconstientul tau. Sau ceea ce Froid a numit id-ul tau. Cea mai animalica latura a ta. Daca e inclinata spre dreapta inseamna ca te deschizi inspre viitor si la lumea din fata ta. Daca, din contra, codita e inclinata spre stanga, inseamna ca esti blocat in trecut si pe propria ta pesoana.

Spuneam ceva si de anatomie? La anatomia feţei se pricepe insasi Misty cea blesteamata: Muschiul mentalis, corugatorul si toti ceilalti minusculi muschi ai fetei sunt primele lucuri pe care ti le predau la ora de anatomie la scoala de arta. Stiind toate astea esti in stare sa depistezi un zambet fals pentru ca cei doi muschi, rizorius si platismal, iti patratesc buza inferioara, scotand-o in evidenta si expunand-ti dintii de jos. Daca nu te-ai convins, priveste-l cu atentie. Jurnal (te) ademeneste sa-i fi voaior. Spun asta si-ti zambesc. Nici nu as mai avea cum altfel decat sincer.

Citeste si Un fel de a spune… si Jurnalul unei masini de lux

Murakami

Noua romane, dintre care sapte fantastice si doua, la fel de frumoase, dar fara elemente „din alte lumi”, trei volume de nuvele si o culegere de interviuri despre atentatul cu gaz sarin de la metroul din Tokio. Treisprezece carti in total, atat insumeaza opera tradusa in limba romana a lui Haruki Murakami. Le-am citit pe toate pe nerasuflate si am recitit cinci dintre ele. Acum stau toate cuminti pe masa mea de lucru, asteptand sa fie luate in brate, mangaiate si rasfoite.

Haruki Murakami. Este scriitorul caruia ii datorez faptul ca am o pisica si faptul ca sunt mai mereu relaxat, inclusiv atunci cand iubesc nebuneste. Daca toate personajele din literatura ar prinde viata si ar misuna printre noi, le-am putea recunoaste pe cele din „In cautarea oii fantastice”, „La sud de granita…”, „Padurea norvegiana”, „Kafka pe malul marii” sau „Cronica pasarii-arc” dupa atitudinea calma, inteleapta.

Cei ce se nasc din picatura de cerneala a celui mai bine vandut scriitor japonez nu tipa niciodata, nu se enerveaza, nu fug si nici nu se tem de moarte, ci asteapta, asteapta sa vada ce li se va intampla, cauta in liniste chiar si atunci cand (inca) nu stiu ce. Destinul ii invita la dans, dans, dans si asa incepe acea disperare „asezata”, inghititul in sec si mai ales… drumul.

Romanele lui Murakami au fiecare cate un drum in care te poti trezi ca trebuie sa cotesti brusc la dreapta prin zidul unei camere de hotel, pentru a putea merge mai departe. Iar fiecare drum are muzica (Beatles, Radiohead, Stan Gets, Nat Kink Cole, Duke Ellington, Antonio Carlos Jobim, Frank Sinatra) si calauzele lui, personaje carismatice, mai mult sau mai putin prietenoase, de la Omul-Oaie la pisici care vorbesc, de la Colonelul Sanders (KFC) la Broscanul care salveaza Tokio.

Irealul se intrepatrunde cu realul atat de subtil si totodata atat de natural, incat, dupa ce ai inchis cartea nu te-ar surprinde absolut deloc calul viu care te astepta in bucatarie pentru o discutie importanta. Daca pornim de la premisa prietenului meu Meyer Lansky, cum ca oamenii urasc ceea ce nu inteleg, atunci romanele lui Murakami ne fac cu siguranta mai toleranti.

Ba au plecat de acasa cu economiile pe ultimele luni, ba traiesc din somaj, ba dintr-o mostenire de la un unchi bogat… cum-necum… omuletii care prind viata intre aceste coperte, nu au probleme cu banii. Cum s-ar putea descurca altfel intr-o societate consumerista, cat se poate de capitalista? Caci Japonia nu mai are nimic traditional. Murakami nu te invita acolo, asa cum fac alti scriitori nationalisti.

Insa te poti trezi ca mine, plin de curiozitate, la sapte dimineata in fata unei firme de inchirieri auto, intreband daca au cumva o Honda. Tot el te poate scoate seara din casa pentru a savura un Heineken, un concert de jazz sau o gogoasa de la Dunkin’ Donuts. Deci, cu ce ramai dupa ce il citesti pe Murakami? Urmareste-ma cu atentie!

Citeste si Un gand oarecare de despartire

Fete Suspecte

Mi-am facut debutul in regie acum vreo luna, insa nu m-am grabit deloc sa-mi prind aceste ganduri intre randuri. Am asteptat ca reality-show-ul Fete Suspecte sa tapeteze doua saptamani din grila de noapte a MTV-ului si am adunat, cu multa rabdare, o colectie de reactii. Pana la urma ele sunt cele care conteaza mai mult decat faptul ca am invatat sa dau motor si cand sa strig “Actiune!”, ca ne-am simtit excelent la filmari si ca am mai umplut un sertar cu amintiri. Multi m-au intrebat indignati cum am putut sa fiu atat de cretin incat sa pun niste concurenti sa faca curatenie la porc si sa spele o masina aproape dezbracati pe un frig de inghetau pietrele, sa sarute pe gura cativa tarani zarzavagii in piata din Buftea, sa cerseasca sexy in Piata Universitatii sau sa traga la caruta sub lovituri de bici.

Altii m-au intrebat daca sunt obsedat sexual, vazand la televizor sau live pe internet cum fetele din casa fac dragoste trei cate trei sau le sug baietilor degetele de la picioare. Cativa ne-au felicitat, cativa ne-au comparat cu Jackass sau cu Double Shot At Love, cativa s-au bucurat sa-i vada pe Puya si pe Mircea Solcanu intr-o lumina noua sau pe Claudiu asistand la ceva mult mai hardcore decat “Vara lui Sara”. Eu unul zambesc multumit. Socoteala de acasa mi-a semanat cu cea din targ. Iar faptul ca doi dintre concurenti s-au descurcat excelent la toate probele imi da de inteles ca povestea merge mai departe. Da, da, ca vantul din Vama Veche…

                          

Citeste si Povestea boiernasului de tara si a fecioarei cu lindic zglobiu

Monica, Maria, Ana si Bebe

Astazi sunt glossy. In pat, intins pe burta, imi frec talpile de peretele rece. Am rasfoit Oma9iu, Playboy, apoi The ONE si acum imi dau ochii de-a dura pe un re:PUBLIK mai vechi. Are si Monica doua-trei texte in el, despre muzici pe care n-am condus niciodata. Din nou e cu zece pasi inainte, ca si Maria, ca si Ana si n-am sa le prind niciodata din urma decat daca se opresc ele, asa, la mishto, si-mi striga “Hai, ma, si tu, momaia naibii!”. Monica, eram prea mic ca sa-nteleg ca unele zile ar fi putut fi si mai frumoase.

Maria mi-a scris ceva, candva, pe spatele unei fotografii. Atunci m-am suparat. Acum zambesc. Aveai dreptate. Ana, pe care n-o credeam cand imi spunea ca voi iubi teatrul candva. Si Bebe, care ma intepa zambind, dar ma considera baiat de treaba. Rasfoiesc acum revista cu amintiri, un fel de Vogue pentru copii batrani si-o descopar pe Monici intr-un pictorial in care-i Amelie si pe Maria purtand singura rochie neagra pe care Anna Wintour o publica in acest an, iar pe Bebe si Ana imbratisandu-se in iarba la umbra unui Richard Kern pozand.

Citeste si Despre feminitatea succesului

Scurtă poveste de adormit monştrii

  

  

  

October, Remember, December sau doua fete care au auzit un zvon. Cum ca Holden Caulfield ar fi instruit in mare taina o gasca de noua pustani (sapte pusti si doua pustoaice)! I-a invatat sa apere copilaria de monstrul Prezent. Dupa ce au deprins tehnici de lupta minunate, Lea, Traian, Remus, Bogdan, Maia, David, Adrian, Alexandru si Tara au pornit care incotro, unul prin Canada, altul prin Suedia, altul in Jungla Transilvaneana, cativa chiar s-au ratacit pe aici, pe la noi. Afland acest zvon, cele doua fete de la inceputul povestii, au cautat si i-au aflat pe razboinici, prinzandu-i in rame pentru o luna de zile in cazemata Anaid. Povestea merge mai departe…

 

PS: Astazi bogdannicolai.com implineste doi ani!

Citeste si Tudor Ene – Tabla si vopsea – Galeria 29

October, Remember, December

 

Traian Boldea
Remus Grecu
Maia Oprea
Adrian Pora
Lea Rasovszky
Alexandru Radvan
David Sandor
Tara (Von Neudorf)

Anaid Art Gallery

Carla

Sa reusesti sa il divortezi pe Mick Jagger de sotie, sa iti dai intalnire cu Donald Trump, sa fii iubita lui Leos Carax si a lui Eric Clapton, sa spui ca iti doresti “un barbat cu putere nucleara” si sa te opresti, cine stie pentru cat timp, in bratele presedintelui Frantei, devenindu-i sotie. Trebuie sa fii o tarfa data dracului. Doamna Carla Bruni-Sarkozy, ma inclin ca Moisescu. Respectele mele!

Am ajuns sa o cunosc dupa ce o tipa care imi suceste din cand in cand mintile, mi-a povestit cum i-a ascultat albumele la casa unor prieteni, situata intr-o padure. Atmosfera pe care mi-am imaginat-o m-a expediat direct la Carturesti, de unde mi-am cumparat “No promises” si “Quelqu’un m’a dit”. M-am intors acasa si le-am savurat, putin cate putin, pana cand, captivat total, am uitat sa mai sorb din ciocolata fierbinte, care… s-a racit.

Franceza delicioasa, dar si o engleza calda, piese fine ca niste praline, o voce lipsita de putere si tocmai de aceea senzuala, chitara, pian, percutie timida si versuri ale unor mari poeti trecuti, dar si ale lui Michel Houellebecq, un scriitor indeajuns de viu si de controversat incat sa poata face inima Carlei sa ii bata intre picioare. A! Si sa nu uit! Am prins-o cantand intim, ca in dus, si o piesa a celebrului pedofil Serge Gainsbourg. Iar cuvintele asternute pe hartie chiar de ea sunt si ele intime, curajoase, te fac sa te intrebi cum se ofera aceasta doamna cu sani mici si picioare lungi.

“Sunt momogama din cand in cand, dar prefer poligamia si poliandria”, declara Carla Bruni pe vremea cand inca lucra ca model pentru Dior, Givenchy, Rabanne, Lacroix, Lagerfeld, Saint-Laurent, Channel, Versace si ma opresc aici pentru ca in enumeratia asta sunt prea multe reflectoare care-mi bat direct in ochi. “Prefer poligamia…”, hmmm… O declaratie atat de interesanta tocmai pentru ca a fost rostita cu sinceritate de cea care acum este chiar prima doamna a Frantei, tara lui m.. à trois.

Liberté, liberté, liberté! O noua regina la palat! Un, deux, trois, vive la reine! Un, deux, trois, vive le roi?

Citeste si Jurnalul unei masini de lux

Un fel de a spune…

Citesc Henry si June (din Jurnalul Dragostei necenzurat) de Anaïs Nin si descopar un mod delicat si foarte excitant de a te destainui:

Dar a doua zi, pentru ca nu astept nimic, nebunia lui Eduardo revine si simt, pentru prima data, destinul, nevoia imperativa a unei hotarari psihologice. Mergem in plin soare la un hotel pe care-l stie el, urcam scara, veseli, intram intr-o camera galbena. Ii cer sa traga draperiile. Ne-am saturat de visuri, de inchipuiri, de tragedie, de literatura.

 

Sa iubesti. Sa-l iubesti chiar daca esti casatorita, chiar daca si el este insurat. Sa o iubesti chiar si pe ea, pe sotia lui. Sa iti iubesti si sotul. Sa iubesti pentru ca asa iti vine, pentru ca asa vrei astazi. Sa ai curajul. Sa faci dragoste cu un necunoscut pentru ca… iti place, pentru ca… te vrea, pentru ca ti-e mila sau groaznic de frica. Sa fii Anaïs Nin, intruchiparea lui Emmanuelle si a lui O la un loc, iubita a lui Henry Miller, fiecare gand, fiecare cuvant… poezie. Paris. Miere. Sperma. Literatura. Durere. Desfrau. Fericire. Anaïs. Nin.

Citeste si Only For Lovers 

Catolice adulterine

Mai, iunie, iulie, august, aproape octombrie. Cinci luni in care blog-ul a supravietuit doar din pescuit pesti mici. Am plecat, dar sper ca mi-am lasat loc de “Buna seara!”.

Buna seara!

Intre timp am slabit zece kilograme, m-am tuns, m-am imprietenit cu mancarea japoneza si mi-am luat un teren pe malul unui lac. M-am plimbat prin Sighisoara, Paris, Constanta, pe acasa pe la Sinaia, Brasov, am vizitat casa lui Noica de la Paltinis si m-am minunat cu intarziere de noul Sibiu. Am fost la un pas de a pierde totul. Am pierdut doar o parte, dar sunt inca in picioare. Am totusi mici zgarieturi pe fata, care ma fac sa par mai dur si mai matur, mai trecut prin viata ca De Niro prin Casino. Pe langa toata nebunia cu Vara lu’ Sara si cu M is for Michael, am reusit sa termin o noua nuvela, pe cat de tanara, pe atat de hoata. Ea i-a sterpelit titlul celui ce se vroia candva un roman autobiografic despre nebunii care mi-au schimbat viata. Acum, Jumatatea mea de pat are doar 45 de pagini, pastreaza unele detalii intim-picante atarnate de titlu, e coerenta si mai multe nu spun inca.

 

Nu am uitat nici de promisiunea anului: sa citesc tot ce mi-a mai ramas de citit din lista de carti a lui Llosa. Intamplator sau nu, dupa Herzog si Sfarsitul unei iubiri, am citit O zi din viata lui Ivan Denisovici, care iese (doar) din (aceasta) discutie, Opiniile unui clovn de Heinrich Boll si Toba de tinichea de Gunter Grass. Doua capodopere in limba engleza si doua scrise in limba lui Goethe, care au acelasi personaj principal feminin: o femeie adulterina si, in acelasi timp, catolica pana in maduva oaselor.

1. In Opiniile unui clovn lucrurile sunt cat se poate de clare: Hans reuseste sa o piarda pe Marie, refuzand sa o ia de sotie. Ea se refugiaza in bratele altui barbat pe care il insoteste in Italia, tara catolicismului. Hans isi imagineaza in repetate randuri, cu ura, audienta lor la Papa. Pentru ca a considerat ca biserica si statul nu trebuie sa-si infiga ghearele lungi in dragostea adevarata, Hans este renegat de societatea catolica postbelica din Bonn, iar decaderea sa este savurata de toti cei care ii erau alaturi odinioara. Portretizarea catolicismului in romanul lui Boll aduce cu portretul facut de El Greco cardinalului care-l condamna la moarte.

2. Intr-un alt roman de Nobel, de data aceasta cel al lui Saul Bellow, aborderea este asemanatoare. Profesorul Moses Herzog o pierde definitiv pe credincioasa Madeleine. Ea se recasatoreste cu Gersbach, alaturi de care se poate invarti in plicticoasele cercuri rumegatoare de dogme catolice.

 

3. Sfarsitul unei iubiri este vazut prin ochii lui Maurice, amantul necredincios (din punct de vedere religios). Dupa ce Sarah i se ofera in niste partide de… dragoste nebuna, inselandu-si sotul (Henry) in repetate randuri, fuge din bratele lui Maurice intr-un moment disperat care o obliga sa-i jure credinta vesnica lui Dumnezu.

 

4. A patra adulterina ce se scalda in apa sfintita este Agnes Matzerath, care isi inseala sotul cu bunul lor prieten Jan Bronski. Micutul Oskar, geniul cu toba de tinichea, isi insoteste mama la biserica, unde Agnes ii cere Domnului indurare. Momentul in care “pustiul” ii aseaza pruncului Iisus toba si betele in brate, cerandu-i sa bata, este memorabil, superb, iar cartea merita citita macar de doua ori.

Oare de ce a introdus Llosa mai multe romane cu acelasi subiect in lista sa? Oare prin Adevarul minciunilor incearca, de fapt, sa-i dea o palma unei (ne)credincioase? Care dintre cele doua mari iubiri ale vietii sale era mai apropiata de biserica si de pacat: matusa pe care a luat-o de sotie provocand un mare scandal in familie sau verisoara care ii face trei copii? Subiectul merita o cercetare minutioasa.

O alta intrebare, la fel de speculativa, la fel de potrivita pentru un supliment de literatura al ziarului Libertatea, ar fi daca exista intr-adevar o legatura clara intre catolicism si pacatul de a insela dupa casatorie. Cateva cazuri din viata reala ma pun pe ganduri, insa ma opresc aici pentru a nu porni o noua cruciada.

Citeste si Herzog de Saul Bellow si Sfarsitul unei iubiri de Graham Greene

Povestea boiernașului de țară si a fecioarei cu lindic zglobiu

De vreo doi-trei ani ma holbez la expozitii si proiectii la MNAC. De vreo doua-trei luni ma duc acolo in diminetile de week-end ca sa sorb din cafea si sa degust idei si culori prin wireless. Acum vreo doua-trei saptamani am devenit brusc nelinistit la sosirea in cafenea a lui Emil Brumaru. S-a asezat la bar impreuna cu un prieten la fel de tanar la spirit. S-ar putea sa fi fost chiar Fanus Neagu. S-au amuzat copios o jumatate de ceas.

Sa le intrerup discutia? Sa ma duc sa ma inchin la el ca la un zeu, asa cum am facut acum cativa ani cu Florian Pittis in pasajul Villacrosse? Pe mess, Georgiana, ma incuraja: „Du-te, coaie, fa-l fericit pe Brumaru! Iti dai seama cat de mult se va bucura cand va vedea ca vine un pustan si ii spune ca il admira si-l citeste?!”

N-AM AVUT CURAJ. Am luat pana acum sute de interviuri, multe dintre ele, unor oameni care imi zambeau din posterele lipite pe usa camerei mele cand eram mic.

Insa am si eu limitele mele. Uneori mi se pune un nod in gat si simt cum raman fara sange-n pula. Am fugit acasa si am recitit „Submarinul erotic” si blog-ul Hobbitului. Am gasit si un interviu belea in Cotidianul. Iar saptamana urmatoare am dat intr-o librarie din Sinaia peste geniala Poveste a boiernasului de tara si a fecioarei cu lindic zglobiu.

Am citit-o si am rascitit-o cu interesul cu care ai rasfoi sexul – hai sa-i spunem „pizda”, ca sa nu ma acuze maestrul de pudoare prematura – celor doua personaje: Tamara (Tamariuska, Tamy) ce „se zbate-n pula ca-n povesti/ in plase fabulosii pesti” gemand „precum o zana dalba/ Prinsa-n vazduh si desfacuta/ De-o raza, soarele s-o futa” si Porcuta Satanici „cu cinci lindici” careia ii dedica sonete misogine numai bune de pus pe beat de Cheloo de la Parazitii: „Astazi o faci pe Doamna, vesmintele te-mbraca/ Penibil, ca pe-o iapa-o pereche de chiloti.”

Ce e violent, vulgar in lumea noastra, in lumea lui e imbracat in piele fina de femeie: „Crapa-ti-ar curu-n doua buci frumoase/ Plezni-ti-ar pizda-n patru buze moi/ Femeie, teleguta de matase/ Cu rotile-nmuiate in oloi”. Grotescul devine sublim la Brumaru: „Iar ochii ti-i voi scoate la sfarsit./ Si unu-n cur, cel’lalt in pizda trista/ Ti-l voi baga, sa poti sa vezi, cumplit,/ Acele parti ce-atat m-au fericit”.

Poezii precum Tamariuska cu salele ei plate fac cat cel mai bun roman erotic si cel mai bun film deocheat la un loc, atat ca scenariu, cat si ca regie si imagine. Pretioasa carte verde cuprinde intr-o ordine aproape dadaista rondeluri, sonete, desene de Dumitru Gorzo, poeme, scrisori, scurte povestioare-n proza, pasteluri, „tamarete” si chiar cantece dedicate lui Apollinaire, lui Anton Pann sau Marchizului de Sade, care devine si personaj a lui Brumaru.

Din Povestea boiernasului de tara si a fecioarei… ii poti citi noii iubite miercurea la patru dimineata. E un volum pe care il pot rasfoi pustanii de clasa a opta in recreatie razand in hohote si grabindu-se apoi spre casa ca sa faca in baie ce faceam cu totii la varsta lor si inca mai facem si acum… in pula noastra de rusinosi.

Un volum care sfideaza printr-o creativitate debordanta cliseele despre dragoste si sex impuse de o societate din ce in ce mai vulgara – dar, paradoxal, din ce in ce mai pudica si mai limitata – sau de scenaristii de la Hollywood, aflati intr-o permanenta greva (mentala), cu creierul mic blocat in pozitia misionarului peste creierul si mai mic.

Citeste si Fete Suspecte sau Deznodamantul